deyu's little world

O noua fereastra spre lume

2010-10-08T05:43:00.000-07:00

Dragii mei, dati-mi voie sa va introduc o noua fereastra spre lumea mea.Ma gasiti cantand si dansand la un singur click : http://deyu-m-music.blogspot.com

Va astept cu geamurile larg deschise !

Dezordine

2010-06-10T15:23:00.001-07:00

Nu mai am rabdare. Si nici timp. Abia mai arunc un ochi peste blogurile pe care alta data le citeam din scoarta in scoarta. De scris, nici nu mai pomenesc. Singurele lucruri care am reusit sa le citesc in ultima vreme au fost cursuri , mailuri si traininguri. AStazi, cand mintea mi-e plina de rapoarte si alte lucruri cotidiene, mi-am dorit sa citesc ceva de calitate, ce stiam sa absorb odata cu toti porii de la purtator. M-am trezit dezamagita ca nu pot si nu se mai acumuleaza in mine nimic frumos, ci doar trec peste cuvinte, fara sa le ating in zbor.

Dau vina pe perioada agitata, dar acum nu stiu ce sa zic. Imi lipseste harul meu de a ma afunda in profunzimi, insa am descoperit cel mai fericit sentiment uman : sa iubesti si sa fi iubit intr-u totul!

Nu stiu de ce, dar fericirea nu ma inspira in scris. Si nu stiu ce sa zic, daca atunci cand scrii traiestimai putin, cert e ca acum traiesc mult si intens, asta cu siguranta!

ACum ma intorc la cursurile mele, ca si asa am asternut aici doar randuri fara noima, dezordonate si necizelate!

Nu-mi răspunde prin nisip!

2010-05-09T15:01:00.000-07:00

Ce ne dă, până la urmă , timpul? O siguranţă sau doar o obişnuinţă? Şi ce să fie mai valoros, să ai sentimentele cele mai profunde sau să te obişnuieşti cu o persoana, cu o lejeritate ?

Nu ştiu de ce rutina se vrea a fi sinonimă cu stabilitatea... De fapt, e cea mai grea boală de care poate suferi sufletul omenesc, e genul de parazit care se infiltrează încet, dar sigur în adâncimile fiinţei, mâncând cu poftă toată frumusetea trărilor. Sufletul moare lent, scufundat într-o durere continuă ,de care uneori se uită, pentru că nu are modificări de stare şi de amploare. Rutina te prinde într-o pânză din care vrei să pleci, dar ţi-e teamă şi lene să o faci.

Nu ştiu dacă sunt doar eu, dar parcă aş vrea să cred că stabilitatea se reflectă în altceva. Aş crede că ea nu se câstigă prin obişnuinţă, ci prin sentimente, prin comportament şi demonstraţii.

Timpul care se scurge ar trebui să nu fie doar nisipul dintr-o clepsidră, să arate doar ordonarea lui în societate, organigrama unei vieţi, el ar trebui să fie măsurat în trăiri şi împliniri...şi asta cel puţin pentru omul-spiritual care trăieşte în omul-carcasă socială.

Să învăţăm adevărata valoare a timpului şi a trăirilor deopotrivă, pentru o stare armonioasă şi fericire profundă!

De ce plouă primăvara?

2010-04-06T14:16:00.000-07:00

Pentru a zugrăvi din nou, trebuie să ştergi stratul vechi . Pentru a face copacii să înflorească, trebuie să tai crenguţele moarte. Pentru a vopsi ouăle de Paşti trebuie să le speli înainte.

De asta plouă la începutul primăverii atât de mult. Ploaia nu face decât să cureţe întunecimea şi înfrigurarea iernii, care a îngheţat totul atâtea luni, tronând de undeva de sus, răspândindu-se peste tot. Nu am putea avea cer sein, natură vie şi soare luminos dacă nu am curăţa plumbul ce odată a fost.

În fiecare an e aceeaşi veche poveste! Şi noi ne iubim pe anotimpuri?

Şi vor începe în curând ploile!

2010-03-21T10:51:00.000-07:00

Şi parcă nu ma întristează prea tare această veste venită din experienţă şi nu din "Vremea" de după ştiri. Se simte aerul de primăvară şi acum pământul vrea să se refacă. Copacii vor să înflorească, iarba să se înverzească. Şi pentru toate astea e nevoie de ploaie. Nu ploaia mohorâtă şi deprimantă de toamnă, ci apa sfântă care pică din cer, mai roditoare ca niciodată. Ploaia după care apare curcubeul.
Ploile de primăvară şi de vară sunt curative. spală suflete şi le ajută să se redefinească.

Sufletul meu se redefineşte cu tine!

Bună dimineaţa, te iubesc. zi de zi de SOARE mă îndrăgostesc!

Vremea ochelarilor de soare şi a umbrelelor lungi şi negre la purtător a venit!

:X:X:X:X:X

Şcoala de indiferenţă

2010-03-15T15:58:00.000-07:00

Hai să încercăm un joc nou. Să ne jucăm de-a şcoala. Eu voi sta cuminte în bancă iar tu vei lua rolul de profesor. Ştiu, pentru asta ar trebui să dăm cu praf de timp, căci coatele nu se pot toci oricând pe bancă. Iar când vom lua vechile straie şi ne vom încadra în tipologia personajului, tu vei fi din nou acela care ştie să mă iubească, iar eu aceeaşi care nu va sângera când te va sorbi din priviri.

Prima lecţie e cea în care ne introducem. Eu aflu numele tău,i ar tu îl aflii pe al meu. Dacă voi fi elev remarcabil , nu voi mai avea nevoie de foiţa albă, cu scrijelit de pix albastru , în forma numelui meu.

De la a doua lecţie totul va decurge lin, iar tu mă vei învăţa evitarea, indiferenţa, frustrarea celuilalt şi ademenirea revenitoare. Iar eu voi insista, să-mi arăţi tainele care mă vor face „hard to get” pentru cel care încet, încet vei deveni.

Când hainele noi se vor aşeza din nou pe ale noastre trupuri osândite,eu voi ştii deja ce am de făcut. Şi atunci, prin ordonare de sentimente şi asezonarea lacătelor peste lacăte, oare ne va fi mai bine? Oare vom fi alţii?

„Vino, poartă-ţi crucea , nu o micşora, căci prăpastia e mare şi nu vei avea cum altfel să treci peste ea! Crucea îţi va fi podeţul.”

Baby, fulgii nu ne aşteaptă!

2010-03-05T12:48:00.000-08:00

De la nivelul la care văd eu fulgii cum cad, aceştia nu mai au mult până să ating pământul, să intre în el şi să dispară pentru totdeauna. Probabil ei au cutreierat drum mai lung până să moară, dar tot rămân mai efemeri ca musca ţeţe. E noapte şi felinarul modern al străzii mă lasă să privesc ninsoarea de luna martie.

Uneori fulgii par să încetinească şi să se oprească o secundă la auzul gândurilor mele. Şi tocmai când sunt pe cale să le las libere, gândurile mi se întorc în formă brută, pentru că fulgii nu au răbdare să le asculte. Fulgii de nea nu mă aşteaptă. Eu rămân cu talere de umplut, decizii de luat, puls de consultat, dorinţe de amânat.

Baby, e târziu şi fulgii nu ne-ascultă, nu ne-ajută. Se duc şi aşa se duce şi vremea noastră... E păcat...

E vineri şi e frig. E martie şi ninge. Vremea asta nu mă inspiră deloc. Nici măcar tu.

2 euro. Cam cât o viaţă.

2010-03-04T06:00:00.000-08:00

Ştiu. Nu trebuie să-mi spuneţi. Cu toţii avem zile grele, vieţi complicate, legende încurcate. Cu toţii ne târâm pentru o speranţa . Însă tu, cititorule, se poate să ai mult mai multe speranţe fără să fi nevoit să aştepţi de la altul. Ea ,însă, nu poate, nu acum, nu singură.

Se spune că orice tunel are în capăt o luminiţă, şi probabil tu deseori ai văzut-o. Imaginează-ţi cum ar fi să nu o vezi, să fie întuneric şi să ai nevoie de lumina altora ca să ieşi din tunel.

2 euro. E mult? Convertiţi în leii noştrii ar veni cam 8 lei. Te întreb din nou , e mult? Cumpăraţi ca şi credit prepay te pot ajunge la 10 lei. Cam cât un suc în oraş. Cam cât un bilet la teatru. Cam cât 2 sandwishuri la şcoală. Cam cât o şansă la viaţa de dinainte.

Donează dând sms ( sms-ul nu trebuie să fie gol, puneţi orice literă sau orice vreţi în el) la 858 2 euro din creditul tău unei vieţi care trebuie redresate. Nu rămâne indiferent, ca să nu primeşti indiferenţa altora şi tu!

Teoria zilelor de naştere

2010-03-01T14:22:00.000-08:00

Data aproximativă se află înainte ca tu să ştii măcar să deschizi ochii, când te învârţi de colo-colo într-o încăpere obscură plină de lichid amniotic. Mama e în extaz, tatăl îi împărtăşeşte bucuria. Când ziua vine, în plus sau în minus, e cea mai fericită zi din familie. Flori, bomboane, urări de bine, toate năvălesc micuţa făptură şi mămica ce i-a dat naştere. Se notează în calendarul virtual din inimi dragi.

Cât eşti mic, ziua ta de naştere mereu e o maare sărbătoare. Iar tu vezi ziua asta ca pe cea mai specială zi din an. O aştepţi cu nerăbdare, căci îţi doreşti mult să te faci mare. Numeri lunile şi zilele până când tortul cu lumânări va fi pentru tine şi numai pentru tine.

Primii 13-14 ani, la unii cu extindere în jos sau în sus, sunt mereu plini de urări ale rudelor, vizite ale rudelor, cadouri de la..rude!
Urmează pubertatea când tot ce îţi doreşti e ca de ziua ta să ai atenţia şi recunoştiinţa ( dumnezeu ştie pentru ce) care consideri că ţi se cuvine de la cei din universul tău social. Deja rudele încep să te rărească în urări şi cadouri, dar ţie nu-ţi pasă, atâta timp cât pentru o zi poţi fi centrul atenţiei reţelei tale sociale.

18 ani... e vârsta la care toţi visăm ca la un prag de maturitate şi ridicare pe propriile picioare. În general, e vârsta preferată şi cea mai aşteptată. În acea aniversare se lasă cu petrecere, cu băutură multă şi deloc interzisă.

Apoi zilele de naştere sunt din ce în ce mai urâcioase...îmbătrânim şi asta nu ne place deloc. Prelungim momentul de agonie prin gândul că ziua aia va veni curând, aşadar trăim trişti mult mai curând decât ar trebui. Bineînţeles, până la o anumită vârstă încă îţi aştepţi ziua de naştere, dar parcă parcă, tot nu mai e acelaşi entuziasm.

Una peste alta, treaba e că timp de un an te gândeşti la ziua aia de care de fapt, nici măcar nu-ţi poţi aduce aminte singur, ziua aia în care ai dat piept cu lumina şi în care ai închis pe vecie calea spre întunericul maternal. E ziua care ţi-o poţi aminti doar prin ochii mamei tale, prin poveştile ei. Şi o trăieşti aşa, an după an, cu pretenţia că de ziua ta contezi TU şi nimeni altcineva.

Un an are 365 de zile, iar ziua ta doar 24 de ore. Atâtea zile cu gândul voit sau ne-voit la doar nişte ore în care să fii tu special.... E ironia care ne-o oferim mereu pe tavă şi confirmă din nou şi din nou firea subiectivistă a omenirii...căci raţiunea de procentualitate corectă nu există deloc în această sărbătoare personală.

Au trecut 20 de ani de gândire. La mulţi ani mie, mărţişorul mamei.

La multe clipe minunate!

2010-02-24T08:42:00.000-08:00

Pentru toate clipele în care mi-ai fost alături, pentru toate orele în care am împărţit aceaşi bancă, pentru toate emoţiile pe care le-am trăit împreună şi toate lacrimile care s-au scurs pe umărul tău îţi mulţumesc şi îţi urez cel mai sincer LA MULŢI ANI, o viaţă plină de bucurii şi minte deschisă, alegeri corecte şi iubire de împlinire!

Love you, girl!

Şi v-am promis ceva...

2010-02-23T14:04:00.000-08:00

Aşa mic, într-un comentariu ascuns. E vorba despre Domnul X. Minunea s-a înfăptuit! Fetele mele şi-au recuperat toate banii de la el. Bravo fetele! Numai cu perseverenţă şi sânge rece se putea învinge lupta asta neconturată şi nedeclarată cu domnul care nu pune respectul înainte de toate!

Veşti de după sesiune

2010-02-23T13:57:00.000-08:00

E oficial! Sunt o studentă fericită. Sesiunea s-a încheiat şi mi-am reluat viaţa socială. A meritat să mă rup 2 săptămâni de lume. Notele mele arată cam aşa :

-9 la spaniolă
-8 la economie mondială ( nu am avut punctul de prezenţe)
-9 la microeconomie
-8 la merceologie ( nu am mai dat examen, sunt doar puncte adunate)
-9 la informatică
-9 la geografie
-7 la mate (puteam să iau mai mult dar a fost un sistem ciudat de notare şi din prostie umană am stagnat singurică la nota 7, fără să-mi dau seama)

Eu sunt mulţumită. Foarte mulţumită. Să dea domnu aşa şi în sesiunea a doua şi mă declar o studentă parţial satisfăcută ( tot nu pot să mă umplu total de bucuria aerului de student, căci tot nu e ce trebuie să fie).

Cu şi despre sesiune.

2010-02-10T09:40:00.000-08:00

De ce sunt, de fapt , examenele?

Sau care e scopul lor? O materie adunată între coperţile unei cărţi, predată robotic în interiorul unui semestru întreg, în care elevul a stat şi a scris şi a privit rătăcit, la spaţile goale dintre rânduri. Căci, să fim serioşi, sunt mult prea puţini cei care stau să înveţe lecţie de lecţie , imediat după ce le-a fost predată.

Şi veţi spune : „Aceia sunt studenţi adevăraţi!”

Cei care iau , curs după curs, materia la puricat şi absorbit în sertarele organului de bază. Însă cum să faci asta ,când învăţând o lecţie îi aştepţi continuarea în a doua, iar într-a doua lecţie nu faci decât să scrii din nou ca un robot, dezumanizat de orice aşteptare a unei vade explicaţii. Motivaţia să înveţi nu mai există, te dezgustă lipsa de interes a celor care, motivaţi de un salariu mare, nu mai au timp şi chef să îţi explice ţie în marea de studenţi răsăriţi de peste noapte.

Restanţă sau peste 5?

De fapt, e tot ce urmărim în viaţa seacă de student, promovarea e tot ce ne interesează, căci materia se goleşte din creier imediat după ce examenul a trecut.

Învăţăm ce nu ne place..

Din lipsă de opini, din lipsă de informaţii şi din lipsă de viziune, nu ştim să alegem exact ceea ce e pentru noi. Şi dacă nu avem exact conturată în minte o meserie la care poţi pleca de la un punct concret, alegem o alternativă, cea ma bună din cele existente pe piaţa învăţământului. Însă mereu vor exista materii care nu te interesează şi nu te ajută la absolut nimic în ceea ce vei face pe viitor.

Teorie multă, practică puţină...

Părerea mea e că un învăţământ solid ar trebui să se bazeze pe cât mai multă practică, ori la noi teoria e cea care primează. Teorie îndosariată în arhivele trecutului, arse de noi şi noi teorii care, în lipsa aplicabilităţii, nu se concretizează niciodată.
Aşa ajungem roboţi care se dărâmă în primul zid, care căutând în teorie nu găsesc calea de ieşire.

Rezolvări ale problemelor?

Deocamdată nu există. Pentru că nimănui nu-i pasă cu adevărat, şi oricum schimbările se fac pe o durată prea mare de timp, iar eu probabil nu voi mai fi aici să le văd. Nu ne rămâne decât să stăm înainte de fiecare sesiune, închişi în intimitatea dormitorului nostru, sau după caz, în intimitatea celorlalţi în camere de cămin şi să învăţăm cu scârbă lucruri teoretice , care nu or să scoată lucrurile la liman niciodată!

La mulţi ani, Geanny!!!!

2010-02-05T06:29:00.000-08:00

La mulţi ani a noastră Geanny! să ne trăieşti ! M-am făcut şi creaţă azi pentru tine :)), eu zic sa apreciezi efortul!
Ştiu că acum o să se supere Cosor că de ziua ei nu am pus niciun post cu la mulţi ani, dar fie-mi iertată scăparea şi uite, la mulţi ani acum Cocos, că ai 20 de ani şi o lună şi...vreo câteva zile acolo.

Şi uite aşa încep vechiile liceene să schimbe prefixul, una câte una...

Şi tot iubite adevărate rămânem da???? nu de alta, da în caz contrat...ŞTIU UNDE STAŢI!

Fulgul de nea. Tu şi culoarea. Eu şi amintirea.

2010-01-27T09:18:00.000-08:00

Îţi mai aduci aminte când, copil fiind, studiai pe mănuşa-ţi croşetată complexitatea fulgului de nea? Şi ţi se părea atât de minunat, de perfect, de ireal. Mai ţii minte când ai făcut asta ultima oară?

Nu. Nu vreau să-mi spui. Nu vreau să aflu că minunea asta era doar una a copilăriei, că acum nu mai ai timp şi răbdare de aşa ceva, că oricum e un lucru pe care îl cunoşti deja, deci nu mai trebuie să insişti asupra problemei.

Acesta e modul nostru rapid de soluţionare a problemelor. Avem impresia că memoria este un dulap în care stau ticsite umeraşele pline de cunoştiinte, care rămân intacte fără să le punem măcar o mică doză de naftalină. Molile ne ciuruie amintirile.

....

Nu-mi aduc aminte să-mi fi spus că nu mai suntem prieteni. Sau să îmi laşi o urmă de răgaz. Ai acţionat în consecinţa amintirilor păstrate de tine, vagi pentru mine. Dar e ok, îmi voi scoate hainele la periat şi voi coase cu aţă neagră pe sacoul gri.

Iar tu, copil cu suflet colorat, lasă-mi în urmă petice din culoarea firii tale, ca să te ştiu mereu cum te ştiu acum, să te simt mereu cum o fac acum. Imortalizează în mine amintirea unui loc, unei perioade, ca să ştii şi tu unde să te găseşti când vei privi în oglinda trecutului, ca să ştiu şi eu unde să poposesc într-o glorie a începutului şi a sfârşitului deopotrivă.

....

Minunat e fulgul de zăpada !

Ieri e azi şi azi e mâine.

2010-01-24T07:20:00.000-08:00

Şi vei pleca...şi dus vei fi de vânturi, în depărtări ascunse de inima mea. Iar eu în urmă , adunând secrete, ale lumii ce-a fost odată a mea.

Şi vei pleca, eterna amintire se-nregistrează-n dulcele-nceput, cel fără lacrimi şi cel fără durere, doar cu sumbra feştanie de amor.

Iar eu voi sta, în propria nemurire, în amintirea celor ce-au trecut, în care n-ai fost tu, nici el şi nici un altul, doar eu petrecând într-un sfârşit.

Dar nu e foc, căci lumea se învârte, şi ce-a fost azi mâine nu va mai fi. Şi poate-un ieri se-nvârte-n cale-ntoarsă şi va veni aşa cum n-a fost fost. Sau poate mâine va fi în veşnicie sufletul umplut cu saci de rost.

Necunoscutul are număr de telefon.

2010-01-20T05:52:00.001-08:00

Fii aici, acum, mereu, fii tu , cel pe care nu-l cunosc decât prin senzori de duplicitate şi nervuri neuronale excitate.

Nu cer mult, doar eternitatea...în gânduri şi dorinţe, în îmbrăţişări imaginatorii şi delicate cuvinte.

Crezi ca-i vrea? Sau poate n-ai putea.. Căci ce suntem noi oamenii, legături de păpădie, cu ardoare-n primăvară, expulzaţi în veşnicie. Efemeri ca niste vise, cu detalii-n dimineaţă, cu uitare înspre seară...

Iar de-i da, chiar şi fără promisiune, chiar şi fără longevitate, primesc bucuros, într-un ambalaj frumos.

Dacă-i da, fii aici, acum, mereu, fii tu!

Paturi, zile, experiente suprapuse

2010-01-18T13:11:00.000-08:00

Într-un sfârşit de săptămână armonios , cu o pereche de cizme mai mult ( isteria papucilor)am dat startul cunoaşterii unei alte lumi, care părea de nepătruns înainte de noua etapă a vieţii , facultatea.

Aşa se face că am ajuns şi în cămin, la o petrecere ad-hoc, cu schimb de conţinut şi lecţii de învăţat. O petrecere clandestină între „ locatari” şi „intruşi”, ceva cu un amestec de boare de bere şi fum stătut de ţigară, într-un miros enervant de plăcut, prin tinereţea şi nebunia pe care le inspiră. Nu sunt genul, şi nici nu sunt tentată, însă o ţigară între degetul meu arătător şi cel pervers s-ar fi asezonat perfect cu ţinuta de sărbătoare adoleşcentină şi spirit de nălucă.

Într-o zi de revenire, o săptămână cu o nouă faţă mă întâmpină, fără prea mult somn şi, deci, multă oboseală. O seară perfectă într-un sunet de generic : „Sex and the city” , o friptură bună şi un vin roşu pe măsură!

O săptămână superbă vă urez!

Manual de folosire a domnului X.

2010-01-12T13:41:00.000-08:00

Azi am realizat mai mult ca niciodată că trăiesc în preajma oamenilor care mă inspiră. Azi am fost inspirată de el. Să îi zicem X. Ei bine, acest X a trăit în preajma mea o bună bucată de vreme, în întâlniri ocazionale, propuse sau întâmplătoare. Şi după o vreme în care credeam că am ajuns să-l cunosc, cât de cât, s-a dezvăluit crunta faţa de gresie mâncată de mucegai!

Totul a început când am început să colaborez cu el. Se făcea că era o minunată zi de toamnă când eu mi-am pus subţirelul obraz la înaintare în faţa unor fete, chemate la un job, prin domnul X. Evenimentul trece cu bine, satisfacţie la cote maxime, extaz pentru clienţi şi pentru organizatori.

Data scadentă.

Ei bine, ca la orice fuziune client – angajat, vine partea interesantă pentru angajat şi mai puţin interesantă pentru client. Data de plată! Însă în cazul de faţă, fata a luat locul broaştei, şi printr-o inversare a situaţiei, cel amăgit a rămas...angajatul!

Faza 1 – Căutarea

Dilema aparu imediat cum termenul începea să se întindă mai rău ca mierea luată cu linguriţa din borcan. Găsirea angajatorului devenea pe zi ce trece mai complicată. Telefoanelor parcă li se îngheţase tehnologia, iar imaginea lui era nicăieri şi totuşi, peste tot prin oraş.

Faza 2 – Întinderea nervilor

Da, erau dragii de ei întinşi la maxim. Furia începea să năpădească simţurile şi atunci a venit ea, lumina aia care elucidează totul într-o gură de tunel ! Acum îmi dădeam în sfârşit seama că albul de ieri e griul de azi!

Faza 3 – Şantajul

„Veniţi şi participaţi la un discurs lung cât o zi de post şi vă veţi primii bani. Ştiu că e seara de dinaintea ajunului, dar cui îi pasă?” Lui cu siguranţă nu! Stratul de egoism şi nesimţire care îi ţinea de cald pe parcursul întregului an nu se putea eroda tocmai acum.
De acolo au plecat două angajate fericite. Şi atât! Nicidecum eu.

Faza 4 – Resemnarea

Ştiu , ştiu, prea devreme şi neindicat. Însă după o perioadă de stres continuu te hotărăşti să o dai naibii de răsplată, rămânând cu gustul amar pe care nici mierea nu-l mai înlătură...

Şi atunci , a venit !

Faza 5 – Întâlnirea Întâmplătoare

Care s-a soldat cu pupături şi îmbrăţisări din partea lui şi ace din priviri din partea mea. Şi miracolul se înfăptui, o oră mai târziu! Toate angajatele, mai puţin una ,îşi primeau banii. Răsplata binemeritată! Asta după o sesiune de ironii ) din partea mea) , din nou şantaj ( din partea lui), ridicare de ton ( eu din nou) şi zâmbete false şi dorinţă de sufocare din culpa ( amândoi).

Şi acum vă pot invita să luaţi un loc să să semnaţi o adeziune. Este calea sigură spre „petreceri”, muncă neplătită, şi gripă porcină la pachet! Tot ce trebuie să faceţi e să semnaţi.

Vaccinul contra ruşinii se injectează în mod gratuit !

Mult succes!

Nebunie în miez de noapte

2010-01-10T14:30:00.000-08:00

Când noaptea se aşterne peste zi, lumea se retrage în intimitate. Se aprind felinare adormite şi ne ofertă lumina sintetică pentru ziua care nu s-a terminat încă.

Când noaptea s-a aşternut peste zi de ceva vreme, iar ceasul bate o a doua zi, eu tot nu pot să dorm.

Mă proptesc în oceanul de vise şi amintiri şi mi-e lene şi de făcut nimic. Stau buimacă în ce ar fi fost să fie şi în cum e, cu lovituri de revenire şi zâmbete rozii.

Totul merge mai departe, indiferent de situaţie sau de stări. Dar, uneori, până ajungi la partea plină a paharului, sorbi mult aer care se transformă în gol.

Îmi lipseşti, dar nu-i de-ajuns!

În dimineaţa zilei de luni...

2010-01-03T15:21:00.000-08:00

...voi ştii că începe anul nou cu adevărat. Pentru că va fi prima luni din an, prima zi de muncă , prima zi de realitate. Treziţi din mahmureala sentimentală, vom lăsa deoparte petrecerea şi timpul liber pentru a începe în forţă ceea ce am lăsat neterminat anul trecut. Vom tipări documentul cu „ ce îmi propun pentru 2010” şi vom repeta obiective la infinit penutr a reuşi bifarea lor.

În prima zi de luni, eu nu am niciun plan coerent pentru anul deja în curs. Obişnuiam să cred în clişeul noului an, însă acum îl văd ca pe un morbid mod de a omorî clipe şi a le îngropa. De fapt, anul nou nu înseamnă decât o ordonare calendaristică, ce ne ajută să coordonăm activităţi. E un aranjament sintetic, obţinut prin saturaţia dezordinii mondiale.

Urmez vise şi planuri nemuritoare, care nu se schimbă odată cu o filă de calendar.
Şi totuşi..urăsc începuturile de an. Chiar dacă e doar o schimbare calendaristică, e perioada care duhneşte cel mai tare a băutură foarte proastă. Dintotdeauna a fost perioada testelor, tezelor şi mai nou a sesiunii. Sunt lunile în care trebuie să îţi aduni energiile pentru a trece cu bine dincolo de iarna apăsătoare. E vremea când ninsoarea cu fulgi mari nu face decât să te enerveze . Perioada de după petrecere, când toţi pleacă iar tu te simţi..singur. Cred că este foarte prost făcut calendarul nostru. Poate dacă începutul noului an ar coincide cu începutul primăverii, ar părea mai veridic.

Eu una aştept finalul lui februarie, când sesiunea se va fi terminat, când vine ziua Andreei şi apoi ziua mea, iar încet, încet iarna pleacă şi lasă locul primăverii. Atunci voi simţi cu siguranţă miros de nou început!

În dimineaţa zilei de luni, vă las în dar amintirea clipelor frumoase dintre prieteni adevăraţi!

{post cu dedicaţie pentru cei care au fost alături de mine de Crăciun şi Revelion)

Definiţia uitării

2009-12-29T15:55:00.000-08:00

De multe ori uitarea presupune mult timp şi efort.
Uităm uşor cheile acasă, lumina aprinsă sau de ziua de naştere a cuiva drag.
Uităm intenţionat, din ruşine sau din cauza cotidianului să spunem te iubesc.
Uităm cât evităm să oferim o îmbrăţişare sau un sărut.
Dar atunci când ceva contează cu adevărat, e foate greu de uitat. Şi de obicei realizăm că uitarea e a naibii de grea doar când persoana e de neatins.
Şi încercăm să uităm. De fapt, ce încercăm?

Sunt momente în viaţă când trebuie să oferi aproape tot ca să realizezi că nu ar fi meritat să dai de fapt nimic. Şi din acel puţin rămas trebuie să construim din nou totul. Un tot care la rândul său va rămâne aproape nimic din care vei face din nou un tot.

Asta e uitarea : efemeritatea nimicului şi a totului, adunate în aceeaşi filă de poveste.

De ce fac bradul de Crăciun

2009-12-24T14:14:00.000-08:00

De ce fac bradul de Crăciun?

Mirosul de brad mă duce cu gândul la existenţă. Mă poartă pe aripile naturaleţii şi mă face să simt vietatea încătuşată în robotismul uzual.

Globurile vechi îmi aduc amintirea. Mă înzestrează cu capacitatea de a păstra în suflet toate cele bune ,dar trecute. Îmi redau oameni şi vorbe, imagini şi vârste.

Globurile noi îmi aduc continuitatea. Îmi arată că Ieri doar m-a învăţat pentru Azi, dar Azi e singura poarta spre Mâine. Mă conduc spre deschidere de braţe în faţa a ceea ce va veni.

Acele de brad îmi aduc varianta durerii. Înţepăturile îmi relevă că sunt încă vie şi încă pot simţi. Pot simţi fericirea. Căci unde aţi mai văzut voi fericire fără durere?

Luminiţele colorate mă vrăjesc. Pornesc magia sărbătorii. Mă exportă în lumea de vis în care regizorul şi personajul sunt eu.

Şi cadourile...ohh, cadourile care stau cuminţi în veşminte colorate sub bătrânul pom de iarnă. Ele îmi dau frâu liber curiozităţii, emoţiei descoperirii. Cel mai important,însă, e gândul că am oameni aproape de mine. Oameni importanţi care nu uită să lase un cadou sub brad.

Iar când oamenii se adună în jurul bradului împreună cu mine, sunt cu adevărat importanţi.

Bradul de Crăciun îl fac pentru că nu sunt singură! Pentru că singurătatea e bună în aproape orice altă zi a anului, însă nu în asta!

Crăciun fericit tuturor, definiţie a apropierii între oameni, a sentimentului de împlinire sufletească, dovada afecţiunii!

p.s. Acest post vine ca un nou început. De când mi-am pierdut toate documentele (poezii, compuneri) scrise într-o jumătate de an prosperă, am avut un gol în a mai scrie. Nu am mai putut. Iar acum mă simt ca şi cum aş scrie pentru prima dată.

Beautiful & Only you. Live in Brasov. Subsemnata.

2009-12-04T14:35:00.002-08:00

Vă invit să ascultaţi reprezentaţia mea live din cadrul unui spectacol de Moş Nicolae.

Exotic Dreams - Michael Jackson remix - Kasho club

2009-12-04T14:35:00.001-08:00

Exotic Dreams - French Can Can

2009-12-04T14:31:00.000-08:00

Circ politic

2009-11-22T13:02:00.000-08:00

Ne înfruptăm cu politica zilei de azi ca cu un teatru de păpuşi : un Geoană prins în aţe de Iliescu, un Antonescu cu zâmbet pictat de clown în căutarea sensibilităţii studenţilor, un Oprescu modelat în umbră de Băsescu. Şi până la urmă, oricâte file de poveste am îngurgita în vasta campanie electorală, toţi au în gând acelaşi lucru : avantajul de a fi preşedinte. Avantajul lor personal, nu al poporului.

Şi acum, cu cine votăm?

Rprezentaţia se fructifică în ziua alegerii. Ne ridicăm din marile şi comodele scaune din sala de spectacol şi ne îndreptăm spre urnele de vot. Toţi ne primesc cu bucurie şi omenie şi ne pun piedică de îndată ce urma lor a rămas goală cu noi trecând pe lângă ele.

Pe principiul ţara arde şi baba se piaptănă, campania electorală este cea mai mare mâncătoare de bani care se face per fiecare an de alegeri. Dragii noştrii pretendenţi se zbat în cuvinte ca să ne convingă de potriveala lor în lupta cu criza economică, pe când banii care îi cheltuie ca să ne „arate” asta sunt bani morţi, care ar putea foarte bine să ajute trecerea impasului financiar.

Dar până la urmă, şi campania asta e o luptă, nu-i aşa

După cum Mircea Geoană a declarat imediat dupa vizualizarea primelor rezultate, el va MUNCI pentru ca rezultatul final să fie în favoarea lui. Înteresantă muncă, întradevăr. În timp ce unii muncesc ca să câştige bani, alţii muncesc ca să îi piardă. Cum? Prin promovarea excesivă din campanie.

Nicio problemă, plasele să fie pline.

Aşa e dragii moşului. Măcar bucuraţi-vă că odată la 5 ani primiţi punguţa cu făină şi zahăr, căci e singura pe degeaba pe care o veţi primi atâta timp cât România va avea tot felul de candidaţi care mai de care mai aleşi. Să fie mitinguri de unde să luam porcină, să fie preaslăvire şi predare de caractere!

Festivalul de dans de la Sibiu - Exotic Dreams

2009-11-21T11:43:00.000-08:00

A fost şi Sibiul... într-o dimineaţă de vineri se făcea că 19 voinici se îmbarcau într-un microbuz iar ancorarea s-a făcut în fosta capitală culturală europeană.
2 zile de festival şi una de gală definesc între limitele lor distracţie, efort, emoţii şi dezamăgire.
Locul 1 - genul Inedit
Locul 3 - hip-hop
Locul 3 - Genul modern - Michael Jackson.

Braşovul depunctat din cauza numărului dansatorilor pe şcenă, cu 2 în plus, astfel că al nostru contemporan egiptean nu a luat nimic....

Exotic Dreams în imagini.
text-align:center;cursor:pointer; cursor:hand;width: 320px; height: 240px;" src="http://2.bp.blogspot.com/_QJp8JbuRpeY/SwhE6CCrfWI/AAAAAAAABr8/BWQDbh25e8c/s320/DSCN0034.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5406647116429491554" />

Programul pe 2 săptămâni

2009-11-11T12:44:00.000-08:00

later edit : Gaudeamusul s-a amânat pentru începutul lui Decembrie. În data de 17 în Kasho a fost Unifest, nu prima seară studenţească.

N-am mai scris. N-am mai scris nimic relevant, nimic interesant, n-am mai scris nimic de fapt. O pagina de word n-am mai deschis. Încerc să-mi caut scuze de timp care sunt bazate în principal pe lipsa inspiraţiei din pauzele pe care le am. Capul mi-e plin de de toate, e o perioada agitata .Si cu ocazia asta, vă invit pe data de :

- 12 nov (joi) de la orele 22:00 la Balul Bobocilor Ştiinţe Economice, în Blue Sensation

- 13 - 14 nov ( vineri- sâmbătă) la festivalul de Dans de la Sibiu

- 17 Nov ( marţi) prima seară studenţească în Kasho

- 19 nov ( joi) Festivalul Gaudeamus, trupa Exotic dreams, Casa Studenţească de Cultură Memo

- 20 nov ( vineri), Balul Bobocilor Titulescu, În Kasho.

Înger de toamnă

2009-11-01T09:27:00.000-08:00

La poalele mulţilor, într-o zi de toamnă târzie, un înger rătăcit, căutând lumina....

Imperfectiune

2009-10-21T11:16:00.001-07:00

Alege s-alegi viaţa diferit. Perfecţiunea nu-i secretul. Simte-te bine în propriile opinci. Arată lumii de ce eşti tu şi nu e altul.
Nu-i lăsa să te tragă la indigo. Imperfecţiunea te face diferit. De ce să alegi să-alergi în turmă? Nu vei fi niciodată identificat. Vei fi o parte dintr-un întreg bine închegat în care măştile albe te fac oglindă.

Fii extraordinar! Şi asta nu vei reuşi prin repetiţie. Vei reuşi prin zâmbete neprefăcute izvorâte din frumuseţea interioară.
Caută-ţi propriul stil prin uniformizare, dar fă-l să fie cu bun gust. Căci el e singurul care nu se poate cumpăra. Eventual doar împrumuta, dar nu implementa.

Fă-te remarcat! Unii te vor iubi, unii te vor urî. Unii te vor vorbi pe la spate, alţii vor încerca să te excludă. Şi mai târziu, vor încerca să te imite. Aminteşte-ţi, sunt doar copiuţe.

Fii preţios. Dar nu căuta doar firma. Nu căutat preţul bombat pe rafturi de magazin. Caută să îţi defineşti preţosul prin frumos.

Simte-te bine în pielea ta! E singura care te poate suporta cu totul.

Dans-Muzică-Scriere. Artă

2009-10-19T08:45:00.000-07:00

Căutam împletirea firii în toate cele scrise sau nescrise. Nu neg că încă o citesc. Nu neg că înc-o voi mai vrea. Dar nu acum.
Ploaia a venit după ninsoare, spălare a sufletului.
M-am decis! Pentru moment, sau poate nu...am decis că nu mai vreau legământ.
Nu mă întreba de ce. Răspunsul îl ştii cu siguranţă.
Cred că îl ştii de dinainte să îl aflu eu.

Vreau scăldări imaginatorii într-o lume de mine şi puţini pe lângă mine înţeleasă.
Strângeri de mână prieteneşti, râsete nebuneşti, escapade improvizate.

Mă leg de cântec, de dans, de tot ce e frumos şi mă pătrunde într-o alta dimensiune. Dimensiunea nemuririi şi a scăpării de cotidian.

Am aflat ce trebuia să ştiu demult.
Dar niciodată nu e prea târziu...
Nu-i aşa?

Romanţă negativă

2009-10-17T09:36:00.000-07:00

"N-a fost nimic din ce-a putut să fie,
Şi ce-a putut să fie s-a sfârşit...
N-a fost decât o scurtă nebunie
Ce-a-nsângerat o lamă, lucioasă, de cuţit!...

N-am fost decât doi călători cu trenul,
Ce ne-am urcat în tren fără tichete
Şi fără nici un alt bagaj decât refrenul
Semnalului de-alarmă din perete!...

Dar n-am putut călători-mpreună...
Şi fiecare-am coborât în câte-o gară,
Ca două veveriţe-nspăimântate de furtună -
Furtuna primei noastre nopţi de primăvară!

Şi-atâta tot!... Din ce-a putut să fie,
N-a fost decât un searbăd început
De simplu "fapt divers", ce nu se ştie
În care timp şi-n care loc s-a petrecut!..."

Ion Minulescu

Circa

2009-10-13T04:45:00.000-07:00

O rafală de vânt durează cca. 50 de secunde.
O ploaie zdravănă durează cca. 15 minute.
Un sărut normal dureaza cca. 5 secunde, unul pasional cca. un minut, iar unul anemic cca. o asecundă.
O frunză cade în cca. 4 secunde.
Un curs ţine cca. 100 de minute. Atenţia rămâne cca. 15 minute.
Un bileţel vine înapoi în cca. un minut.
O privire se întâlneşte pentru cca. 7 secunde.
Un om trece pe lângă tine în cca. 10 secunde.
Un profesor îţi reţine numele pentru cca. 17 secunde.
O lacrimă cade în cca. 9 secunde.

Entuziasmul ţine cca. 4 zile.
Încercările ţin cca. 9 zile.

Gustul dulce – amărui al regretului ţine aproape o viaţă.

Seamana ?

2009-10-02T12:10:00.000-07:00

Orar clasa a 12 a :

Orar primul an facultate :

Ehh, mici diferente :-j , aproape insesizabile...

Boboacă la facultate

2009-09-29T12:35:00.000-07:00

La taclale pe calea virtuală cu un vechi prieten. El abia aşteaptă să vadă cum va fi la facultate. Eu spun că ştiu. Întrebată fiind ce ştiu, i-am înşiruit cam ce vă voi înşirui şi vouă acum, aici...

Ştiu că va fi sec. De ce?

- mers la cursuri, seminari, laboratoare, alergat de la una la alta, fără program de doamne ajută
-Profesori neprietenoşi, sumbrii, nu-ţi explică nimeni nimic
-scris ca sclavul 100 de minute continuu, 3 table care se şterg mai repede decât poţi tu să scrii
-fete, multe fete...
-destule pipiţe
-priviri, priviri urâte, invidioase, răutăcioase
-băieţii pe stilul " ce faci pisi?"

Ok. Şi totuşi, ce va fi bine la facultate?
Căci să mergi doar în tortură în fiecare zi nu e combinaţie. Mai bine o laşi naibii de şcoală.
Aşa că bine va fi că...

-am foşti colegi în aceeaşi facultate. Şi foştii colegi sunt mişto
-am speranţa că măcar 20% din ceilalţi oameni vor fi ok
-sper să fiu suficient de deşteaptă încât să mi se rupă că profii nu stau să ne explice la cursuri
-sper să am medie mare ca să plec în anul 3 în Spania cu bursă
-o să am iar balul bobocilor :X
-o să am un motiv să mă îmbrac mişto în orice zi
-o să fiu ocupată tot timpul,deci zero timp de plictiseală
-sper să am colegi la cămin , colegi faini care să petreacă toată ziua pe acolo şi eu pe lângă ei.

Însă , oricum am da-o , facultatea nu va fi niciodată ca liceul. Am zis!

Aripi nelipite sau inimi zdrobite ?

2009-09-24T12:58:00.000-07:00

Erau odată doi de-abia fluturi,de-abia foste larve. S-au cunoscut pe o floare cu miros de primăvară şi au simţit iubire. Şi ca orice fluture care simte iubire, au primit nemurire.
Aceşti doi fluturi frumoşi şi-au lipit petalele unul de altul. Astfel că ei mereu erau pe aceeaşi floare. Începutul a fost frumos, ca în orice poveste de iubire, căci ei aveau mâncare şi uşurinţă în privire. Însă, cu timpul, zborul nu a mai fost uşor, iar florile au început să sărăcească cu mâncarea lor. Aşa că fluturii au devenit tot mai trişti şi flămânzi iar aripile tot mai grele. Într-o dimineaţă, unul din ei s-a rupt de aripa celuilalt şi, cu ea frântă, şi-a continuat zborul... La scurt timp, au murit amândoi, în agonie au stat până când dragostea le-a ieşit din suflet. Acesta le-a fost sfârşitul, căci fluturii trăiesc doar o zi în lipsă de iubire.

Dar erau odată alţi de-abia fluturi, de-aia foste larve. S-au cunoscut pe o şchioapă de toamnă, când încă se amesteca cu vara. S-au plăcut, dar n-au roşit la prima întâlnire. Iubire n-au simţit din prima, însă mai mult de o zi au supravieţuit. Şi-au dat seama că e ceva, de nu i-a găsit încă moartea. Aşa că au persistat, întâlnirile nu au eşuat şi le-au înţesat. Aripile nu şi le-au lipit, florile cu spor le-au împărţit. zborul era la fel de uşor, mâncarea era pentru amândoi. Florile îi adorau şi îi priveau, când pe una când pe alta, câteodată pe aceeaşi. Şi-au găsit ce-au căutat, unul la altul, liniştea şi zborul cel curat.... Povestea încă a continuat...

Şi asta vă spun acum eu, vouă, iubiţi din lumea întreagă, de aripi să ne lipim sau voioşi în iubire să plutim?

Eu am ales deja. Căci tu nu eşti iubitul meu, eşti oaza mea de linişte.

Carantina

2009-09-19T08:55:00.000-07:00

Sunt zile în viaţă când tot ce îţi doreşti e ca ziua să înceapă târziu şi să se termine devreme. Zile care odată demult au fost pline de sărbătoare şi acum doar pline de amintiri.

Secunde, minute, chiar ore în şir în care liniştea ai vrea să domine, căci niciun cuvânt nu îţi mângâie sufletul. Zile în care vrei să şezi cu capul în poala cuiva şi să fi doar mângâiat în creştet de cap.

Sunt acele zile pe care le vrei trecute dar şi marcate. Sunt marcante şi izolante. Pentru că nu poţi fi cu tot „tu”-ul într-un loc. Eşti divizat în sentimente.

Sunt zile în care emani singurătate şi boală, şi nimeni nu vizitează un om aflat în carantină.

E toamnă...şi e azi!

Nu lăsa copilul să moară. Pe cel din tine.

2009-09-16T07:32:00.000-07:00

Căci moartea unui copil a fost mereu tristă.

Îmi place morişca mamei colorată cum se învârte pe balcon. Îmi place să văd copacii încă verzi. Îmi plac razele soarelui cum pătrund în casă. Îmi place că încă sunt copil. Deşi nu mai port uniformă de şcolar căci pentru mine şcoala nu mai începe de la 15 septembrie. Totuşi, e bine să fi copil măcar uneori. Şi e bine ca acest uneori să se regăsească în fragmente în fiecare lucru.
Vântul bate, morişca se învârte. Toamna încă ne lasă o ploaie de căldură...Printre ultimele de altfel.

Sandalele mi le-am sterş şi au primit un loc în dulap. Cizmele îţi revin în drepturi.

Freamătă a frunză uscată.

Copilul din mine în câteva poze.

Pictorial Andreea şi Andreea.

Iubirea imposibilă este constructivă!

2009-09-14T17:27:00.000-07:00

Se întâmplă uneori în viaţă când e corect a sădi o iubire pătimaşă în adânc de suflet. Cu riscul de a rămâne mereu la stadiul de platonism sau imposibilitate. Pentru că, se întâmplă să ajungem la concluzia că şi o iubire imposibilă poate fi productivă, mai ales la începuturile ei. Alimentarea continuă a unei noi fantezii, deschiderea infinităţii spre o aventură ireală, toate aceastea conduc la o dezvoltare necesară a fenomenului numit „ imaginaţie”, un lucru care începe să lipsească, cu precădere, din viaţa tinerilor.

E inevitabilă această plafonare, de îndată ce noile tehnologii lasă cale uşurinţei şi comodităţii în gândire. Ironic este că şi aceste tehnologii sunt create de oameni cu imaginaţie sporită, însă , ca niste lideri, trag sacul cu leneveală după ei. Sunt prea puţini inşi în societatea actuală dispuşi să-şi foloseasca inteligenţa potenţială de care dispun, din simplul motiv că totul se găseşte de-a gata.

În genere, problema e lipsa de motivaţie. Şi cum bine se ştie, suntem o specie condamnată la traiul în companie, fiind incapabili de a ne păstra fericirea adevarată în singurătate. Tocmai de asta iubirea este, probabil, cel mai puternic sentiment uman. Însă iubirea continuă, statică, devine un sentiment banal. Aşadar, mereu se caută antrenarea ei în diverse forme. Şi una din cele mai puternice forme de a iubi este aceea de a iubi platonic.

Greutatea pe care o dă consolidarea unui astfel de sentiment este enormă. Şi aici nu ma refer la sentimentele propriu-zise, care vin de la sine, ci la ansamblul de lucruri făcute pentru păstrarea tainei, sau pentru păstrarea demnităţii în faţa unei astfel de iubiri.

Însă aici vine partea constructivă! De îndată ce o astfel de amorezare se înfiripă în mintea unui om, atunci rotiţele încep să se rotească mai cu spor, ca şi cum s-ar fi vărsat vaselină peste ele. Crearea cadrului perfect, cu şcene posibile, dar ireale, pun în mişcare creierul. Şi ce poate fi mai frumos decât un om care începe să dea frâu liber bunei funcţionări?

Iată de ce până şi o iubire imposibilă poate fi relevant de constructivă!

Septembrie.

2009-09-06T14:04:00.000-07:00

Cade, de ieri cade, câte-o lacrimă din cer. Se adună-n grupuri-grupuri şi ne spală nemurirea. Nu-mi mai ajuns mâinile şi glasul ca să strig, frunzele toate nu am cum să le păstrez pe ramură de copac, ploaia nu pot s-o opresc.

E aici, ca în fiecare an. Tranziţie mizerabilă cu-auriu, culoare de învingător. O medalie reflectată în fiecare frunză moartă.

Septembrie...quasi vară, quasi toamnă. Se împart în bucăţi, deloc jumătăţi.

Simt gust de mortăciune, simt lipsa eleganţei.

Plouă, dar aici nu e ca-n Londra.

E doar septembrie.

Ambiguitate şi Certitudine

2009-08-28T14:50:00.000-07:00

Locurile sticloase ar trebui păstrate doar pe post de oglindă. Atârnate sus, în cui, stabile şi perfecte, arătând exact ceea ce este.

Locurile sticloase nu îşi au starea pe jos, unde pot fi călcate cu ignoranţă. Nu trebuie scăpate în locuri mărunte, cu atenţie diminuată la purtător.

Şi ştiţi de ce?

Pentru ambivalenţa locurilor sticloase, care însumează într-un perfect egal, de o parte şi de alta, Ambiguitatea şi Certitudinea.

Ambiguitatea se află pe podea, în fiecare secundă de neîncredere, în pasul de om matur făcut pe jos. Căci sticla poate lăsa cicatrici urâte.

Certitudinea se află pe perete, în fiecare zâmbet şters şi siluetă imperfectă, în fiecare umbră din spate.

Am ales în numele masei. Păstrăm oglinda suspendată. Asta se cere, asta se dă. Ne înnecăm cu înţepături fixe în venă, şi pierdem orice bătaie neregulată de inimă, sau scurgerea ei în stomac.

Aşa suntem noi, oamenii. Preferăm partea dreaptă a balanţei. E îngerească.

Suflet, în cutie, în catifea.

2009-08-18T14:08:00.000-07:00

Am căutat în cutii căptuşite de catifea cutia în care obişnuiam să-ţi păstrez parte uitată de suflet.

Odată adunam din fiecare colţ umblat de tine particule minuscule de suflet al tău, pe care le lăsai cu voie sau de nevoie. Îţi căutam neglijenţa şi mă rugam pentru ea, ca să găsesc bucăţi mari, care să fie mai uşor de unit în lego-ul de întreg.

Am pus totul la păstrare, ca o floare dăruită cu pasiune presată într-o carte. Am băgat cutia în mii şi mii de altele, ca să o ascund de ploaie şi ninsoare, să-ţi păstrez sufletul intact.

Cutia cea mică am găsit-o azi într-un final. Catifeaua roasă şi îmbibată de praf învelea ce era parte din tine.

Am pus uşor pe palme fiinţa nefiinţă cu care mi-ai îmbolnăvit uitarea. Te-am privit ca printr-un geam de la care se scutură norii.

E mercur acum.

Şi ştiu!

De data asta nu voi mai strânge pumnul.

Despre drumuri făcute înapoi

2009-08-07T13:06:00.000-07:00

Drumurile făcute înapoi, pe poteci care păstrează urme de dus şi întors, acelea sunt drumurile cele mai scurte.

Drumul îl facem mereu întors. Distanţa se măsoară în secunde şi zburăm spre locuri păstrate în adâncuri, în amintiri.

Ne întoarcem. În locurile unde am găsit cândva ceva frumos. În locurile unde ne-am simtit odată împliniţi.

Ne întoarcem acasă. În odaia unde am mers prima dată, unde am căzut prima dată, unde am desenat cu pix albastru pe pereţi. Pe patul acela vechi unde mama îmi dădea sân. Desigur, patul nu mai există acum. E doar o amintire pe care locul ţi-l dă, atunci când îl filtrezi prin zâmbetul speranţei.

Ne place acasă. Acasă, cozonacul miroase mai frumos, plăcinta cu brânză e cu mult mai gustoasă, iar căldura care te învăluie nu e niciodată ameţitoare. Copii din faţa blocului nu sunt niciodată deranjanţi, aduc doar a tine strigând ca ei.

Eu încă nu mă întorc acasă. Încă locuiesc în casa în care iarna cuptorul coace şi primăvara copacii din faţa ferestrei învie. Însă e cea mai bună asociere făcută cu întoarcerea în alte locuri dragi. Pentru că acasă mereu va fi un loc drag.

Şi pentru că nu numai la locuri ne întoarcem, ci şi la oameni, cu siguranţă că întoarcerea intervine din dorinţa de pace. Înseamnă că acolo, odată , un om a fost frumos pe dinăuntru. Înseamnă că, odată, un om ţi-a adus fericirea şi plenitudinea.

Drumurile făcute înapoi, pe poteci care păstrează urme de dus şi întors, sunt acelea pe care le facem în interiorul unui suflet. Ajungem din nou unde am fost odată bine cu starea, unde am găsit liniştea şi alinarea.

Nu vom face niciodată un drum înapoi dacă nu am avea măcar speranţa în suflet, ascunsă undeva, că poate fi cum era....

20 de ani şi o zi.

2009-08-01T03:30:00.000-07:00

Este 1 august. Deci este ziua în care bebelul meu are 20 de ani şi o zi. Să îi urez La mulţi ani prin intermediul acestui post ar fi inutil, pentru că sunt convinsă că de acest stereotip e sătul şi l-a primit în exces ( inclusiv de la mine, care m-am ajutat de el ca să îi desemnez urarea de ziua lui).

Dar acum, când azi are 20 de ani şi o zi, trecut de limita dintre două tărâmuri, vreau să îi spun veridic ce vrea sufletul meu să îi ofere în dar, prin magia pe care ursitoarele o au la naşterea fiicelor de regi şi de regine.

Îi doresc să curgă de-a lungul vieţii lui o apă lină de izvor, să ia cu ea pietrele care contează, să le lase în urmă pe celelalte. De-a latul îi doresc izvoare cu lapte şi mere şi din când în când unele să mai aibă şi pelin, ca să-nveţe că nu tot bunul e bun.
Îi doresc ca de-o parte a apei să meargă el, iar de celalaltă în paralel, să meargă o ea. Să se cunoască printre umbre de copac şi freamăt de apă, să îşi trimită vorbe dulci împachetate în scrisori invizibile, trecute de apă de o pasăre măiastră. Iar când se vor fi cunoscut îndeajuns, şi cuvintele vor avea nevoie şi de atingeri şi zâmbete, să veţi fi găsit o potecă pe care amândoi să călcaţi si să vă întâlniţi la mijloc. Şi să vă sărutaţi. Pe o barcă apoi să călătoriţi împreună, până la următoarea potecă ce va veni.

Îţi doresc să culegi laurii succesului şi să împodobeşti lumea gri cu un curcubeu. Să îi faci să înţeleagă adevărata esenţă a vieţii.

Îţi doresc să ai atâta cât să poţi duce şi ce nu poţi duce, să dai şi la alţii.

Îţi doresc întregirea firii în a veacului dorinţă.

20 de ani şi o zi...

Plicuri vs. liste

2009-07-26T15:15:00.000-07:00

La noi răspunsurile nu vin în plicuri. La noi răspunsurile vin pe liste mari, scrise mărunt, lipite de geamuri, unde se plânge şi se râde la grămadă, se caută frenetic un nume de o mie de ori pe zi.

La noi nu există plicuri mari şi plicuri mici. La noi există doar o linie trasă între ultimul cel norocos şi primul, cel ghinionist. Şi amândoi îşi plimbă degetul a emoţie pe lista viitorului său. Dar de data asta e la fel...pentru unii ziua va fi mare, pentru alţii, mică.

To dream or not to dream

2009-07-20T12:38:00.000-07:00

Sunt ei. Vânzătorii de vise. Cei din magazine de vise. Denumirea asta am întâlnit-o azi, mergând pe stradă, pe un panou lângă Orizont Mall. Dar denumirile pot fi variate. Am văzut şi un Smoke Shop. Dar şi acolo tot vise se vând.

Vise false. Venite nici măcar din subconştient, unde mai e o bază de adevăr sau realitate. Vise false venite din goana nebună după o aparentă acceptare într-o societate modernă şi superioară.

Şi cum începând cu 14 ani te crezi invincibil, nu crezi că un joint te poate lovi. Nu crezi că te poate afecta. Poate doar să îţi aducă beneficii! Oricum tu te poţi lăsa în orice secundă...Oricum nu vei fi tentat să te bagi mai sus în aventura drogurilor. Nu?

Dar în momentul în care lumile ţi se vor prăbuşi una după alta, când ochii tăi odată curaţi vor deveni roşii, când îşi va fi greu să reacţionezi cum reacţionai odată, atunci vei fi doar un rebut pentru societatea la care atâta aspirai. La reala societate superioară. Şi ştim cu toţii cum sunt socotite rebuturile.

E alegerea ta. Poţi să te laşi acum sau poţi să continui.

Mai vorbim peste câţiva ani.

Iubirea se plăteşte

2009-07-14T09:37:00.000-07:00

Voi ce credeţi că-i iubirea?
Căci privind la concluzia generală şi la opinii omogenizate am să încep să vă vorbesc despre acea împlinire, lipsa contorului de compromisuri şi dăruirea completă a personajului, lipsa aerului şi alipirea jumătăţilor.

Dar nu privesc. M-am săturat de poveşti siropoase despre iubiri eterne, despre feţi frumoşi din basme cu Ilene cosânzene, care fac nuntă mare şi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi. Şi oricum, cine mai poate vorbi despre iubirea aceea pură şi inocentă într-o lume a orgiilor?

Iubirea este un serviciu prestat. Cu plată, de obicei, ulterioară. Pentru că da, orice iubire se plăteşte.
Şi mă car, peste ani, cu saci grei purtaţi ca crucile-n spinare, încarcaţi cu bucăţi de suflet în formă de arginţi, pentru orice iubire se arată în cale.

„Şi la sfârşit să nu uitaţi ceva : la mine aici, iubirea se plăteşte.” [ Vama veche, „ Curva regimentului” ]

Creştem mari şi ne facem mici

2009-07-10T11:24:00.000-07:00

Am ajuns la vechea cetate într-o clipită. Drumul mi s-a părut mai scurt ca niciodată. Memoria mă duce în meleagul amintirii şi mă face să retrăiesc acea perioadă de copilărie când cetatea mi se părea atât de departe...
„E departe?” întreabă ea cu iz de teamă şi leneveală normală de zi de vacanţă. I-am spus că nu, că aici orice e aproape. Nu împărtăşeam aceleaşi impresii, când, şchioapă de om fiind, mi se părea şi chioşcul de ziare departe.
Dudul ne aştepta şi el acolo. Bătrân ca vremea, însă nou pentru mine. Mi-am mânjit mâinile cu sânge dulce de crengi uscate, dar vii.

Creştem mari şi ne facem mici.

Când paşii mi s-au dezmeticit prima dată, patul era atât de departe de măsuţă.
Când mi-a dat mama drumul la mână, am alergat în curse obositoare până la bunica în braţe.
Când a trebuit să merg prima oară singură la şcoală, drumul era de-un veac.
Când am colindat casele vecinilor, mi-a obosit glasul.
Când am luat singură drumul vieţii am făcut mii de popasuri. Încă mai fac.

Drumurile se micşorează treptat, odată cu ascensiunea noastră pe scara gradată a aţei vieţii.

Se pare că timpul tot mai scurt nu e singura povară a oamenilor mari.
E mână-n mână cu distanţa....

Orgoliu, incertitudine, amăgire. El şi ea.

2009-07-06T12:59:00.000-07:00

Ea îl priveşte de sub marginea ceştii, din care soarbea uşor. E ca de obicei la cafeneaua de la colţul străzii. El, ca de obicei, la trei mese distanţă, pe o linie oblică perfectă cu ea. El îi mângâie privirea cu o privire, una care aleargă prin aer ca picioarele prin apă. Ea zâmbeşte. El schimbă direcţia privirii, ea plăteşte nota şi pleacă.

Ea stă şi citeşte o carte, încolăcită în pat, dar trece printre rânduri, scriindu-şi practic propria carte. Îşi însuşeşte privirea într-un fluture aurit din stomac. El stă într-o latură de gând, unde adună amintiri incerte.

Zilele trec în grabă, privirile curg, mai uşor sau mai greu în linie oblică în gust de cafea.

Ea nu mai pricepe, de ce sunt doar priviri? Ar vrea să facă primul pas, însă conduita de doamnă pe care o poartă strânsă în corset nu o lasă. El aşteaptă un gest, caută să caute mai mult decât o privire ruşinoasă din spatele unor urme roşii pe cana de cafea.

În această dimineaţă s-au pietrificat fluturi. S-au deschis frustrări şi s-a ales haina schimbării, a mândriei.

El comandă acelaşi expresso lung şi aşteaptă privirea jucăuşă. Azi s-a hotărât că nu poate să îi joace simţurile feste. O să o abordeze pe ea.
Ea apare într-un final la masa de lângă geam. El se ridică chipeş, cu coloană vertebrală, dar ea, frumoasa ea, primeşte la masa ei un alt domn. Dar el nu se opreşte. Nici măcar când ea porneşte în urmărirea domnului nou spre toaletă.

El stopează senzaţii de amăgire la auzul sunetelor de armonie trupească. De întregire a două entităţi.

La masa lui din umbră, soarbe ultima gură de cafea. Plăteşte nota şi pleacă. „ Poate că doar mi s-a părut.”

Ea se întoarce şi domnul pleacă. La masă,ea e în căutarea unei priviri oblice pe care probabil nu o va mai cunoaşte niciodată.

BAC-ul sau marea păcăleală

2009-07-04T05:58:00.000-07:00

În huiduieli superioare şi aclamări inferioare vă prezint superbitatea mea de notă de bac : 8,87. Detaliem : 10 română oral, 9 engleză oral, 8,60 română scris, 6,80 matematică, 9,10 marketing şi 9, 75 geografie.
Şi acum...unde a stat buba? În marea minciună în care este învelit învăţământul românesc.

În primul rând, eu nu-mi contest nota, dacă lucrările au fost controlate la sânge. Aş contesta-o la marketing, căci am făcut de 9,5 sigur, în rest să zicem că aşa e.
Problema majoră şi subiectul meu de oftică e în grădina vecinului. Ştiu , în aia de nu ar trebui să te uiţi. Da eu mă uit şi mă oftic. Aia e.

Bacul e o mare păcăleală. Supravieţuieşte cel mai băftos, cel mai pilos sau cel mai cu bani pe el. Asta e regula.

Unii au avut baftă de comisii faine de supraveghetori, care i-au lăsat să comunice între ei. Eu am avut parţial, la mate unde aveam cea mai mare nevoie a stat aia geană pe noi şi ţipa de nici nu puteai să te mişti în bancă. Dacă o văd pe stradă, o bat!

Unii au avut baftă de comisii faine la orale. La engleză de exemplu, noi, dintr-un liceu de mijloc , am avut comisii din cele mai forte licee din Braşov, şi s-au dat note relativ mici, dar nicio problemă, cei din liceele forte au avut comisii de la liceele de mijloc, deci au luat note mari.

Unii au avut tupeu şi şi-au plătit examenele.

Alţii au plătit comisiile de supraveghere şi direct cu copiuţele pe bancă.

Alţii doar piloşi şi au aranjat „mămica şi tăticul” note mari.

Unii pur şi simplu au avut baftă să le pice ce ştiau.

Ei, dar ce spun eu aici? Legea junglei domnule.Ai gât bine, nu , dai din picioare cu burta pe uscat.

Nicio problemă, eu doar mi-am pierdut nişte nopţi să învăţ pe de rost la marketing.
Măcar n-am făcut meditaţii la nimic, că oftica era şi mai mare acum.

Şi uite aşa, acum vedem cum s-or număra bobocii în toamnă. Că la facultate vine încă o bubă : notele babane din clasele 9-12 ale tocilarilor/ celor de la ţară.

M-am decis. Trebuie să-mi caut norocul în altă parte. În învăţământ o fac degeaba. Un jeg. Cius.

Michael Jackson, ce a fost şi ce va fi.

2009-06-26T08:34:00.000-07:00

Astăzi e ziua în care s-a stins din viaţă o legendă muzicală : Michael Jackson. O dată cu aflarea veştii site+urile s-au umplut de pagini de omagiu pentru el, Statusurile au fost asaltate la fel, vorba despre asta roieşte în orice colţ de oraş, de ţară, de continent, de mapamond.

Lumea îl regretă. Se întreabă de ce. Lumea e afectată.

Eu nu. Şi nu pentru că nu îi recunosc valoarea şi meritul de demiurg în muzica pop. Tocmai pentru că fac asta. Îl recunosc că A FOST. Dar nu mai este. Şi nici nu ar mai fi putut fi.

Unora le e foarte greu să ajungă în vârf. Altora mult mai greu să se menţină. El a fost unul din cei care a ajuns acolo şi a coborât cu greu jos. Dar, fire umană, a făcut greşeli care aveau să-i distrugă sănătatea şi astfel să dispară din peisajul şcenei.

Am auzit că avea planificate 50 de concerte în următoarele 3 luni, că planifica the big coming back. Însă într-o lume în care ştampilele atârnă greu, nu cred că ar mai fi fost acum ce a fost atunci.

Părerea mea, decât cu un coming back mediocru , pentru că nu ar mai fi putut egala clar succesul avut odată, mai bine amintiri în spate care i-au format învelişul de legendă. Oamenii vor vitalitate, spirit nebun , de competiţie, nu oameni cu nasuri căzând.

Mie nu-mi pare rău că a murit. Oamenii trebuie să moară. Şi poate tocmai acesta a fost semnul că o revenire nu ar fi fost prolifică pentru marele Michael Jackson. Un semn sumbru întradevăr. Ultimul semn.
ACum vă las să-l plângeţi, nu pe cel ce ajunsese, ci pe cel ce a fost odată MARELE MICHAEL JACKSON.

Egoismul nu se naşte doar în ochi negrii.

2009-06-22T13:29:00.000-07:00

Ochii săi întunecaţi mă induceau în eroare. Uitasem de toate capetele de acuzare care urma să i le pun în frunte, cu sete de explicaţii. Mă învârtea din cuvinte cum învârţi pe degete moneda de 10 bani. Slabă la detalii, mă făcea să cred că întradevăr eu nu-mi aminteam bine ce îmi zisese. Deşi, în adâncul meu, minciuna lui răsuna clară şi concisă, de parcă o rostise acum 2 minute...

„Omul e născut pentru a fi egoist”, spunea el cu bărbia sprijinită de cele două degete ale priceperii.
Într-un praf de umbră, doar mă făceam că nu-l pricep. Asta înăuntru, căci pe dinafară aprobam din cap fără motiv. Îmi spuneam :Doamne, cât de departe suntem unul de altul! Şi doar o masă ne distanţa de fapt. Şi becul ce se balansa deasupra ei.

Luni trecând fără să-i văd ochii negrii nu m-au făcut să mă gândesc la ce ascundeau de fapt. Ce se ascundea şi în mine. Reîntâlnirile au fost comune, spre banale. Până când atipicul din nou mi l-a trădat.

Încep acum să-l înţeleg. Fac din convingerea lui un fir de croială care se despică-n patru.

Şi ohh, câtă dreptate avea! Egoismul se află la baza tuturor. Şi probabil acelaşi egoism mă făcea să îl văd atât de departe. Pentru că mi-era greu să accept aşa ceva.

„Totul se naşte din egoism. Fiecare nevoie a noastră e una egoistă. Nevoia de afecţiune, de a da-o sau a primi-o, nevoia de apartenenţă, nevoia de sex. Toate vin din egoism.” Aş fi zis că e nebun. De fapt, aşa am şi gândit-o. Mă înşelam pe mine însămi. Căci cu adevărat cred în teoria sa.

Niciodată nu ai să cauţi să faci ceva din alt motiv decât purul egoism. Ai să mă contrazici, ştiu. Şi eu m-am contrazis pe mine. Şi l-am contrazis pe el. Din egoism. Pur.

Toate izvorăsc din egoism. Pentru că nevoia e ceva stric personal. Şi nevoia în sinea ei e o stare de egoism.

„ Şi cu altruismul cum rămâne? Când dai unui cerşetor ceva, de exemplu”.
Altruismul a apărut şi el tot dintr-o nevoie. Nevoia de a te simţi util societăţii, nevoia de a-ţi demonstra ţie însuţi că nu eşti egoism. Dar nevoia e egoism. Ironic, nu-i aşa?

Un prost, îmi ziceam. Nu vede că deschizându-mi ochii asupra egoismului său mă va îndepărta ? Acum, mă bucur că a jucat cu cărţile pe faţă. Eram eu doar prea oarbă ca să le disting petele de culoare şi formele în care se împleteau. Bucăţi de carton albe...atât erau pentru ochiul meu neavizat.

Cu ochii adânci şi negrii mi-l imaginez într-un nor de fum de ţigară, deşi nimeni nu fumează în jur. Cu nevoia de a-şi împlini altă nevoie. Care? Nu ştiu.
Se pare că ochii lui negrii au rămas totuşi de nepătruns...

O seară de vară. Nimic mai mult.

2009-06-19T14:26:00.000-07:00

Zi de vară toridă, forfotă prin oraş. Seara se lasă dar forfota rămâne acolo. Fustiţe scurte, fete stilate sau nu, miros de tei, parcuri pline. Ce frumoasă e vara. Şi ce frumos e să te facă fericit lucruri mărunte.

Ieri mi-era poftă de pâine proaspătă, abia scoasă din cuptor, cu unt. N-a fost să fie, căci era cam târziu şi la ţară unde mă aflam, brutăria merge doar dimineaţa. În rest, s-au dat şi ei pe pâine feliată. Azi mi-am amintit de pâinea cu unt, când , cu ochii sprijiniţi pe geamul autobuzului am zărit un chioşc pe care scria cu roşu pe alb "Pâine proaspătă de cuptor". Abandonat fiind, era mereu acolo. Dar eu nu l-am observat până azi.

Acelaşi autobuz găzduia o fată pe care am văzut-o încă din staţie. Blondă, cu un stil aparte, haine foarte colorate, un tatuaj pe picior şi o geantă de pânză. O margaretă naturală pusă în părul prins la spate mi-a atrs atenţia. Era târziu şi cu banii în mână , ajunge grăbită la casa de bilete care nu mai era deschisă. O fată deloc pe stilul meu, care mi-a provocat o stare de bine etraordinară. " Bravo ei!", mi-am zis, "bravo ei că îşi ţine de stil şi este exact aşa cum vrea să fie". Am identificat-o cu personajul jucat de Charlize Theron în Sweet November.

I-am reperat rapid şi pe ei, doi tineri urcaţi la una din staţii, ea blonduţă, cu părul creţ, scurt şi tricou alb, care îi acoperea cu uşurinţă şi picioarele, până mai sus de genunchi, el cu acelaşi tip de tricou, mai pe mărimea lui totuşi. Au împărţit cu dragoste scaunul din faţa mea, ea pe braţele lui. Nu era greu să îţi dai seama că sunt împreună, iar mesajul de pe spatele tricoului ei făcea totul mai mult ca evident. "Iuuuubiituul meeu" scria cu o săgeată îndreptată spre stânga. Coborând din autobuz, se ţineau de mână, respectându-şi părţile. Vă puteţi imagina mesajul de pe spatele tricoului lui. Din nou, am zâmbit fericită.

Jandarmul din parc care îi spunea iubitei la telefon "şi eu te iubesc", cuplurile de pe fiecare bancă, florile absolut grozave, cum aş fi putut să nu mă simt bine.

Cum ar fi, dacă ar fi să fim mai des fericiţi?

Caută să fi aşa, iar cel de lângă tine se va inspira.

Hai să formăm o horă de zâmbete subtile!

Poezii in castele de nisip

2009-06-17T06:40:00.000-07:00

Pentru ca nu vreau sa umplu blogul asta de poezii, cine e interesat de ele sa intre pe poezii-in-castele-de-nisip . Pentru o continuitate, ca prima poezie aoclo va fi exact cea de mai jos.

Oniricul pune basmului cătuşe

2009-06-15T09:45:00.000-07:00

Să scriu un basm,
Mi-e imposibil!
Căci nu basm e ceea ce mi-e dat să văd
când pleoapa se deschide,
descoperind un ochi încercănat
de nesomn şi de durere,
de lipsa de mângâiere,
de o realitate crudă.

L-aş scrie doar cu cerneală de sânge,
pe o aripă cărnoasă,
cu pene făcute din piele groasă,
acoperite de mujdei de neştiinţă,
de culoarea anului în asfinţit.

Să scriu un basm,
Mi-e prea posibil!
Căci basm e ceea ce mi-e dat să văd,
când pleoapa se închide,
alungând cearcăne şi aducând
sclipire de uitare
cu visare spre o lume
Ireală
Fantastică
Supranaturală
În care prinţesa sunt eu
Iar el vine pe un cal alb, în fiece noapte
Aruncând cu flori de iasomie
Peste sufletul meu nemâncat de lume.

Grupul Iubitelor ( sau cum să ai prietene adevărate )

2009-06-11T10:29:00.001-07:00

Nu ştiu exact momentul în care a început să se contureze grupul nostru de iubite. Se făcea că era undeva între clasele a 10a şi a 11a când m-am trezit buimacă de alarma ceasului deja amânată de câteva ori. În întârziere, dar totuşi gata să mai prind autobuzul. M-am hotărât să nu alerg după el, deşi minutele treceau agale. Eu treceam alene.

Nu pot spune totuşi că abia atunci a început liceul pentru mine. Şi la fel de adevărat că prieteniile adevărate s-au legat abia printr-a 11a. Am început să formăm un grup printr-a 10 care s-a clătinat la adieri de vânt. S-au adus alte fire de nisip şi deşertul a format alte dune.

Astfel că într-a 11 a firele de nisip au prins şi nume. Anca, Anca, Andreea, Andreea şi Cristina. Dar să încetăm cu oficialitatea şi să spunem veridicele apelative, mai exact Cosor, Geangălă, Cotoaşcă, Olteanca şi Bălan.
Ne-am intitulat grupul iubitelor. Dar asta a fost înainte de grupul perfectelor. Ahh, şi nu pentru că ne-am fi văzut noi aşa de fără defecte, doar că cineva a considerat că echipa formată de noi pentru o lucrare în clasă ar fi prea perfectă. Şi din mişto în mişto, am ajuns să ne denumim aşa. Pe semne că asta nu ne caracteriza uniunea şi ne-am schimbat numele. Acum suntem iubitele. Pentru că ne iubim între noi.Şi pentru că ne completăm una pe alta.

La-nceput a fost Andreea. Sau Olteanca, după preferinţe. Fata nebună, cu acelaşi nume şi aceeaşi înalţime. Am ajuns să stăm în aceeaşi bancă, penultima din rândul din mijloc. Legătura s-a format rapid şi strâns, cu poveşti până-n dimineaţă, cu ieşiri şi mici nebunii.

Am adunat apoi pe parcurs fete. A venit Cosor. La fel de nebună, de fapt nu, mai nebună. În amestec de tupeu şi respect, mereu avea replicile potrivite. Pe Geanny am adunat-o de peste drum. În sensul că ea şi Olteanca se ştiau şi se aveau încă dintr-a 9a, că sunt vecine, bloc în bloc. Aşa că cu paşi înceţi, dar siguri, a devenit şi ea parte din clanul de tâmpite. Bineînţeles, cel care ne-a cucerit a fost râsul ei dat la volum maxim şi foarte colorat. Pe Bălan nu ştiu de unde am cules-o. Pe bune de ştiu! Probabil că minunea s-a înfâptuit când a început să îşi îndrepte părul şi să îşi ia blugi mai lungi ). Glumeam evident. De fapt, acela a fost momentul ei de intrare în „societate”.E irelevant însă momentul apropierii, contează doar că s-a întâmplat.

Aşa am ajuns noi 5 fete cucuiete să petrecem pentru prima dată împreună la un pijama party, sau girls night pe 30 noiembrie 2007 de ziua mea şi a Oltencii. Că doar deh, Andrelele trebuiau sărbătorite şi s-a potrivit numa bine plecarea alor ei de acasa. Ce nebunie a fost atunci, nu vă pot povesti! Pozele vor spune, totuşi, ceva.

Au urmat apoi multe alte petreceri, când rămânea una singură acasă , săream toate. Cum s-a întâmplat şi de revul din 2007 când eu cu Ancele am stat la mine şi la 6 dimineaţa lor nu le ardea de a dormi, căci Geanny o dădea afară din pat pe Cosor, îi trebuia toată plăpumioara şi eventual să stea cineva în faţa brăduţului că îi „clipocea” în faţă şi nu putea să facă nani. A terminat ea şi a început Cosor cu ceasurile care îi ticăiau în creier, care ceasuri au ajuns pe balcon.

La pijama party de la o altă Andree din clasă, la o reuniune de grupuri, s-a inventat numele de Cotoaşcă, nume ce şade ca apelativ al meu în interiorul grupuli. Cum stăteam noi într-un pat minuscul 4 persoane, pentru că nici una nu se sacrifica să doarmă departe de grup pe fotoliu-pat, în hohote de râs şi vecini cu ochi cât cepele, s-a gândit nu ştiu care să mă strige şi pe mine şi pe Cosor în acelaşi timp şi în bâlbâiala de nume de la Cosor + Motoaşcă a ieşt Cotoaşcă. Nici până azi nu m-am lămurit de ce a rămas numele la mine şi nu la Cosor, dar în fine ).
O altă dată când s-au hotărât chiar ai mei să plece pe undeva, lăsând casa liberă, am hotărât din nou reuniune de grupuri, însă de data asta m-am ales să dorm în propria-mi casă pe jos. Cum s-a întâmplat asta? Uşor, mă înghesuiau, mi-am luat plapuma şi am plecat juma de etaj mai jos. Greu de crezut? Da. Dar cât se poate de adevărat.

Pe lângă petrecerile lejere de gagici au mai fost majoratele, la care la fel s-a făcut mişto, s-a râs , s-a băut şi s-a făcut atmosferă.

Multe momente frumoase am petrecut împreună. Şi multe momente se datorează liceului. Cum aş putea s-o uit vreodată pe Cosor care stătea mereu în picioare la ora de franceză pentru că eu şi Olteanca o făceam să râdă? Sau cum să uit de atenţia sporită care ne-o dădea tot 5-ul când începea Geanny să râdă? Sau de foaia pe care am scris „Ajutor! Murim de cald” într-o zi toridă de vară când ne sufocam pur şi simplu în 5 şi am lipit-o de geam. Toate căzăturile trase de Geanny sau Olteanca în curtea şcolii, de ziua când a făcut Olteanca sport pentru prima oară la sfârşit de semestru că nu îi mai încheia media, de călătoriile pe coridorul şcolii unde ne băteam cu personaje înrămate pe pereţi, de cerşeala noastră în tot liceul după fise ca să ne luăm cafea de la „tonomat”.

Am petrecut momente care nu se uită şi pentru care mi-ar trebui vreo 3 zile ca să le scriu în întregime. Dar să nu ne fie teamă că acum, încheindu-se liceul, se va încheia şi prietenia. Anii trec, se schimbă forma dar nu substanţa.
Pentru că prietenii adevăraţi vor rămâne prieteni indiferent de conjunctură sau de vremuri.
Pentru totdeauna, noi 5, noi toate, într-un cocktail de zile mari, în care ne amestecăm sufletele.
Grupul iubitelor. Pentru că vă iubesc! Pentru că ne iubim!

P.S. Acest post este inscris la concursul acesta şi este o leapşă. Aşadar merge mai departe leapşa spre Innu şi la Geanny, ca să o mai scoatem din rutina zilnică de învăţat.

Narcis strigă în mine. La cetatea Feldioara.

2009-06-09T05:58:00.000-07:00

"Îl plâng pe Narcis, dar niciodată nu am ştiut că el era frumos. Îl plâng pe Narcis pentru că de fiecare dată când se apleca deasupra apelor mele, eu puteam să văd reflectată, în fundul ochilor lui, propria-mi frumuseţe."

Azi o fac pe narcisista şi vă invit să îmi vizualizaţi cele mai faine poze ale mele. Foto sesion cu Florea Călin.

O zi la cetatea Feldioara....

Începutul sfârşitului !

2009-06-06T05:47:00.000-07:00

Ne-am îmbrăcat în straie de sărbătoare şi am plecat să selebrăm începutul sfârşitului. Am dat startul lacrimilor, a părerilor de rău şi de bine. A fost..banchetul!

12 ore de colegialitate şi prietenie. 12 ore de dans şi nebunie. De fitze şi xeroxuri. De simplitate, de extravaganţă, de senzualitate. Am avut de toate. Cum era şi previzibil de altfel. Şi puse toate în amestec, a dat o ciorbă bună. S-au amortizat şi sarea şi zahărul.

Şi în lacrimile de la sfârşit s-a văzut clasa unită. S-au împărţit sentimente laolaltă.

Ce dor îmi va fi...

Ar fi trebuit să scriu mai mult, mai frumos, mai estetic. Dar nici dacă aş vrea n-aş putea. Şi nici dacă aş putea n-aş mai vrea. Ajunge atât. Suficiente cuvinte. Restul sunt sentimente.

12 At....

"De-abia plecaseşi"

2009-05-31T13:49:00.000-07:00

"De-abia plecasesi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ţi-aş fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn de umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul cel dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? de ce-ai mai fi rămas?"

( Tudor Arghezi, "De-abia plecaseşi" )

P.S. Această poezie îmi dă rezultatul unei lungi căutări. Am decis ca după bac să citesc mai mult poezii şi nu numai, să ocup timpul liber în mod prolific, să fac prin asta o terapie a uitării dureroasă, dar cu efect. Sau cel puţin sper să fie cu efect.

Foi de album

2009-05-27T04:12:00.001-07:00

Râul caută scăldarea în mare, orologiul e bătrân. Sună dulce-n început, sună trist înspre final, bate-n noi ca un nebun. Efemeră a fost şi Ieri, efemeră e şi Astăzi, facem pasul către Mâine, apucând pe un alt drum.
„Când părul îţi va fi-nălbit şi îţi vei aminti de toate, privindu-mi atunci chipui meu, mă vei cunoaşte poate.”

Aceste rânduri le vor găsi peste ani colegii mei în album, la pagina cu fata blondă care îşi priveşte inocent părul. Probabil am fost puţin neînţeleasă. Şi mai probabil cauza principală a fost nivelul de oficialitate care se pretează unui album,nivel folosit de mine, dar care nu se aşează ca o broderie frumoasă pe suflete. Am croşetat cuvinte în aşa fel încât să mă exprim pe mine. Din păcate, nu m-am raportat la insul căruia îi umpleam pagina de album, din cauza unor păreri mult prea complexe sau a unora aproape inexistente. În opinia mea iluzorie, voi rămâne o imagine de pată artistică cuprinsă între un orizont mărginit şi unul nemărginit. De opinia lor nu ştiu. Din nou, mă întorc la propriile-mi simţiri, la refuzul de a vedea o imagine alcătuită din mai multe perechi de ochi.

Foi de album voi da şi eu. Citate şi mai puţine păreri personale. Poate că n-am fost aşa departe de adevăr. Toţi au mângâiat ideea de formalitate, de cuvinte eterne îmbinate în mod artistic, îmbibate cu îndrumări măreţe, cu valore mare pentru mai târziu, minimalizată acum. Eu nu am cochetat ideea de citate. Am păstrat totuşi unul în rândurile mele pentru că păstrează exact esenţa viziunii mele despre momentele melancolice în care voi primi cu sufletul deschis memorii de copii.

Asociaţi râurilor şi frunzelor de toamnă, ne croim un drum spre un tărâm mai larg. Vom pierde ani frumoşi, i-am pierdut deja. Vor veni alţi ani frumoşi.

În circuitul vieţii ne prefacem în materie ca să alergăm gonit în sfera cunoaşterii şi necunoaşterii. Tot ce ne rămâne este sufletul, cusut cu aţă de amintire, cu oglinzi în apus a unui răsărit neridat, netranşat de societate, cu transfer într-o casă, o familie impersonală ce ne-a găzduit interiorul în vreme de zbucium adoleşcentin.

Pun la presat suflet de copil.

Cuprinse între două coperţi, păstrez cu drag ceea ce este şi ceea ce va fi fost familia maturizării mele.

De ziua mea!

2009-05-22T12:13:00.001-07:00

Astăzi am împlinit 6 anişori. Deşi mă lăudam de mult cu vârsta asta, ei bine abia astăzi a venit ziua să suflu în 6 lumânări. M-a trezit mami şi eram emoţionată că a venit în sfârşit ziua asta. Eu nu ştiu asta încă, dar o să-mi dau seama mai târziu că nu fac bine că-mi doresc cât mai multe lumânări pe tort, că vreau să îmbătrânesc atât de repede. Dar aşa e viaţa , ironică, suntem mici şi vrem să fim mari şi când suntem mari am da orice să fim iar mici.

Mami mi-a făcut o surpriză minunată cu rochiţa cea nouă şi am decis să fie ea cea pe care o îmbrac diseară.

La grădiniţă am fost vedeta zilei. M.am îmbrăcat frumos, cu fustiţa cea nouă şi am dus suc şi bomboane de cioco la copilaşi. Mi-au cântat şi la mulţi ani! Orele s-au scurs greu azi. Cu atâta nerăbdare în suflet nici nu am reuşit să dorm de după-masă, enervând-o pe sora mea care a închis şi televizorul doar ca să pot eu să fac nani. Dar tot n-am făcut. Ora 5 jumate a venit ca o minune pentru mine. Am plecat spre Mc donald’s unde mă deja aşteptau invitaţii. Ce fericită m-am îmbarcat în tramvai! Repede, repede, să nu plece din staţie fără mine! Mirela şoferiţa şi-a adus repede aminte de mine. Că doar ieri, la ziua lui Victor i-am spus din 10 în 10 minute că mâine e ziua mea. Nu avea cum să mă uite! Şi ce petrecere pe cinste am tras! Am făcut karake şi am cântat Ghiţă. M-am urcat pe masă, am păpat „senşul” cu puiuţ şi ne-am luptat cu săbiile din baloane. La tort am stat pe tronul meu de sărbătorită şi am suflat în lumânări. Timpul a trecut repede şi a trebuit să coborâm. Ajunsesem la cap de linie...

A fost super la ziua mea! Am primit multe cadouri şi zâmbete. Căci pentru noi copii 2 ore sunt de-ajuns ca să zâmbim cât oamenii mari în 10. Pentru că noi încă ştim să facem din lucruri mici mari, să ţopăim de îndată ce auzim muzică, să nu ne pese dacă e nouă sau veche, dacă e hit sau nu, dacă e în topuri sau a expirat de mult. Să nu ne pese că săbiile de baloane nu taie şi să nu fim trişti dacă se sparg. Ne place să ne jucăm împreună şi să ne strângem în braţe indiferent de culoare, mărime, cultură sau sex. Dar vom creşte şi noi...

Mami, cât mai e până la 7 ani?

Poveşti cu lanuri de grâu.

2009-05-20T04:24:00.000-07:00

Vă invit să citiţi cele două variante făcute de mine ale poveştii inspirate de Tudor Chirilă pe blogul său.

Intrată în tablou, căutându-ţi nemurirea

Mi-ai venit într-o zi cu tabloul ăsta cu lanuri de grâu şi şosele, nebunii! Mi-ai spus că trebuie un colţ de natură în casa asta minimalistă. Că cerul albastru pictat de nori albi şi copacul înverzit mă vor inspira. Şi omul ca o umbră şi câinele în dreptul lui mă vor învia.

Îţi par moartă? Monotonă? Limitată?

Mai ţii minte la început cum era? Când viu era stomacul meu năpădit de fluturi, când vie era floarea ce-mi cădea din parasolar când mă dădeam cu ruj, exact când păreai mai supărat. Dar doar încercai să pari, căci ochii mereu te trădau prin sclipirea lor de cristal. Eram îndrăgostiţi şi ce frumos era. Ne plimbam de mână prin parc şi furai câte o lalea roşie ca să mi-o dăruieşti. Şi acum poţi găsi câte una dacă dornic de lectură îmi răsfoieşti câte o carte. Dar cărţile mele le-ai uitat de mult. Nici scoica aia de ascultam noi marea în ea, pe care ai găsit-o acum două veri când am plecat cu Miruna şi Dorin în vacanţă, nu, nici pe ea nu o mai bagi în seamă. Dar tu nu ştii că uneori, în nopţiile pustii eu mai aud valurile în ea. Când tu în visele tale industrializate nici nu mă mai atingi, apoi să mă ţii în braţe...
Sau atunci când ne-a prins ploaia la ţară şi alergam nebuni pe strada neasfaltată şi eu am picat şi într-o baltă. Apoi m-ai tratat toată săptămâna cu leacuri băbeşti că tu erai ăla , cel puternic, deşi stranuturile tale răsunau mai ceva ca ale mele!

Acum ce faci? Îmi aduci un tablou cu „viaţa” pe care tu nu mai eşti capabil să mi-o dai? Să-i mângâi ramele când am nevoie de pielea ta?

M-am aşezat pe canapea şi televizorul părea mai static decât e. L-am închis. Uneori trăiesc cu impresia că omul din tablou eşti chiar tu. Şi acum aşa mi se pare. Eşti omul în căutarea sufletului pierdut, cu un câine să te-ajute să-l găseşti. Adulmecă mirosul de suflet nepătat, cu luna şi soarele strălucind în el, cu valuri spărgându-se şi râuri curgând. Mirosul tânăr şi aproape inocent, ce vine la pachet cu zâmbete de voie bună. Dar câinele e însetat şi lesa îl sugrumă. De ce să-l ţii în lesă când doar soarele vă însoţeşte şi doar spicele de grâu şi frunze de copac se flutură în vânt? Poate nu observi că în nori ai desenată calea. Şi scara spre regăsire. Dar e prea fragilă pentru un om greoi ca tine. Întâi găseşte-ţi sufletul, să te poarte în zbor. Hai, dă-i drumul la câine!

Am adormit pe sofa şi mirosul de tutun m-a trezit într-un mod dizgraţios. Unde oi fi umblat tu de data asta? În care cârciumă ţi-ai mai dus veacul?
Mă săruţi şi parcă mănânc dintr-o scrumieră. Tu de când fumezi?
Răspunsul întârzie să apară. A apărut doar lumina din veioza de pe noptieră şi cu ea praful gros de pe cartea pe care ai început-o de săptămâni bune. Nici nu ţi-o mai sterg de praf! Ai să găseşti într-o zi un bilet lângă semnul de carte, dar atunci pe mine nu o să mă mai găseşti. Vei găsi un dulap pe jumătate gol şi o valiză mai puţin. O ceaşcă de cafea cu urmă roşie de buză, pe-aproape plină şi mucezită. Vei sterge măcar în ultimul ceas praful de pe carte?

Privind la tabloul cu şoseaua mărginită de un lan de grâu, cu cerul albastru cu nouri de vată, într-o zi mă voi renaşte. Căci omul din el e acelaşi de la răsărit până la apus. Şi când mâna mi-o va întinde, o voi prinde şi voi reintra în simplitate, fie de e mâna ta sau...alta.

.....................................................................................

Lâng-un lan de grâu, într-un ac m-am înţepat!

Strada asta îmbâxită de fum şi praf mă îneacă. Dosarele sunt grele şi le port pe braţe. Mă uit în sus şi nu e cerul. Sunt doar clădiri înalte ce se unesc în vârf. Ahh, ce nenorocire...

Am început să plâng. Lacrimi curgând şiroaie încetoşesc privirea. Dar ce să fie oare? Nu mai văd eu bine sau... Şterg lacrimi şi fac ochii mari. O pereche de blugi zdrenţuiţi mă îmbracă şi dosarele papuşă de cârpă s-au făcut. Mă ard tălpile căci asfaltul negru e încins. Pe linia albă întreruptă mă refugiez şi sar din linie în linie ca o balerină în faţa unei săli imense. Părul auriu zburdând în vânt se înşeală în lanul de grâu. Ce splendoare!

- Tu, copil nărăvaş, îţi place ce vezi oare?

Oare am înnebunit de tot? Sau susură emoţia din copac?

- Of, tu, copil hoinar, ai uitat să crezi în basme?
- N-am uitat, mândru glăşcior, dar în lanul de grâu te găsesc sau te caut în frunze de copac?
- Sunt aici, în mâna ta.

Păpuşa îşi mişcă micile buziţe frământate de aţă roşie în ritm de articulare de cuvinte. Sare din mâna mea şi pornim la drum împreună. Asfaltul înnegreşte picioarele de pânză. O invit la mine-n braţe, dar refuză. Sprintenă şi fără arzături, stă în dreptul meu şi îmi urmează calea.

Prezint o lipsă de interes suspectă pentru felul în care am ajuns în lumea asta nouă. Nici păpuşa din cârpă vorbitoare nu-mi mai pare ciudată prin vietatea ei. Umblăm corp lângă corp şi doar grâul şi soarele ne mai urmăreşte.

- Ce albastru e cerul!

Mă oglindesc în el. Nourii de pluş îmi conturează faţa şi părul despicat la vârfuri. Sar să-i prind uitând cât sunt ei de departe.
În faţa mea e un om, dar sunt tot eu. Sunt departe şi alerg spre mine.Mă ajung dar...mă împiedit de ceva moale. Şi cad.

E un câine în pustiu şi mă muşcă şi mă doare!

Câinele se transformă-n neştiut. Nevăzut. Mă prăbuşesc pe şosea întrepătrunsă tot de mine şi sângele curge şiroaie. Se împânzeşte şi ajunge în lanul de grâu, intră în rădăcini şi auriul devine roşiatic...

Nu mai văd. Nu mai aud. Mă prăbuşesc...

Ce somn adânc. Şi ce lan de grâu roşu. Dar se preface-n aur. Şi sângele de pe negreală se retrage. Mă ridic şi mă muşcă un câine. Curios. Nici n-am simţit. Mă împiedic pe spate şi nici măcar nu cad. Învăţ mersul pe de-a-ndoasea. Mă îndepărtez tot mai mult de mine. Silueta mea se pierde în apus. Cu o păpuşă de cârpă umblătoare mă uit spre cer şi îmi văd chipul schiţat de nori.

Merg înapoi cu privirea înainte. Un arbore bătrân stă în dreapta mea şi grâul îmi zâmbeşte. Linia albă întreruptă se sfârşeşte. Şi ce mă ard tălpile, Doamne! Iau păpuşa în braţe. Îmi dau cu mâna pe la ochi şi încep să plâng.

Cu o păpuşă trântită peste un maldăr de dosare, mă claxonează un grăbit. Ahh, mi-am rupt tocul. Cerul s-a pierdut în vârfuri înalte de zgârie-nori.
Cu pantofii într-o mână şi dosarele în alta, mă pierd din nou în lumea noastră, a voastră, cea de toate zilele...

Eurovision sau cum să îţi urmăreşti "ratingul" pe zona Europei.

2009-05-16T15:21:00.000-07:00

Uite cum am ajuns din nou în top 10 de la coadă. Top 5 de fapt. Vecinii ne iubesc, căpşunarii au rămas fără credit la telefon.

Dar hai să nu începem să o blamăm pe Elena. Melodia a fost f potrivită de Eurovision, şi dacă stai şi te uiţi pe youtube la comentarii, te prinzi că nu avea cum să fie la aşa mare distanţă de..Estoria , de exemplu, care au cântat o melodie de nani-nani şi mai era şi în limba lor de neînţeles. Am înţeles anul trecut că melodia a fost neînţeleasă, dar anul ăsta??

Balkan girls nu a primit puncte nici de la balcani. Nu prea multe. Ne-au mai scos ochii cu un 5 puncte, un 3 puncte. Prea puţine însă. Melodia proastă? Nicidecum! Voi aţi măcar auzit piesele celor din faţa noastră? Sau măcar aţi auzit-o pe Hadise din Turcia? De fapt, pe ea nu prea aţi putu-o auzi, că n-a prea cântat, mai mult backingul ei a cântat, ea a dat un pic din forme în ritm de Shakira, prost clasată în spatele spatelui ei.

În rest totul minunat, acum europenii cunosc mitul ielelor şi vor ţine minte tronul nostru. Şi frumoasele noastre fete care dansează bine şă cântă bine. Păcat că cei care au văzut asta şi vor vedea nu au putut să ne împingă în sus în clasament.
Şi cum zicea cineva pe un forum, putem trimite şi un cor de Trăistarii, adaug eu, cu încă unu de Luminiţe şi tot nu avem să câştigăm. În primul rând că nu văd posibilităţi de organizare a Eurovisionului în Bucureşti ( no way) şi apoi că vecinii ne adoră, iar restul au cererile în teancuri la ambasade ca să mai primească nişte ţigănuşi la ei în ţară, că sunt muncitori ei tare şi înfrumuseţează mult ţărişoarele în care ajung. Că vorba aia, ce ar fi o capitală fără cerşetor la uşa muzeelor? Da, şi ar mai fi frustraţii care au venit în România cu maşină şi au pleca fără, care au lăsat lucruri pe plajă şi s-au trezit fără, sau au vrut să îşi caute mobilul în buzunar, dar ghici? nu mai era.

Şi cum de anul acesta s-a acordat punctajul 50% de juriu, ei bine, mai minunat. Acum au putut băga toate tările în juriu persoane abile în desemnarea câştigătorilor. Care ştiu cum merge treaba,nu aşa.

Şi mi-au plăcut mult ţările ăstea cu tradiţie europeană, cum ar fi Armenia, Azerbaijan şi Israel.

Felicitări Islanda. O voce minunată şi caldă, o melodie frumoasă. Nici voi nu aveaţi oricum şanse la marele premiu, de îndată ce sunteţi cu economia la pământ. Ne pare sincer rău.

Moldova a fost superbă. Mi-a plăcut la nebunie, păcat că restul nu au înţeles versurile, oricum au fost mai votaţi ca noi.

Oricum, eu sunt în faza de negare acum, deci încă nu-mi dau seama cum s-a putut întâmpla asta. De fapt, îmi dau seama, dar mi-e scârbă să cred.

Mai are oare rost să participăm la Eurovision? Eu sincer cred că nu.
Haideţi să ne împrietenim şi noi cu lumea. Să învătăm să muncim cinstit. Să ne cizelăm, domle. Şi apoi avem şi noi şanse să fim apreciaţi în muzică şi cultură în general.

P.S. Când am luat locurile 3 şi 4 trebuia să intrăm în U.E. Asta ca să nu existe vreo neclaritate.

Diferenţe cu vechime şi eternitate

2009-05-11T07:20:00.000-07:00

Diferenţele de viziune ne fac diferiţi. Însă diferenţele de viziune nu ar trebui să ne distanţeze unul faţă de altul. Oamenii ar trebui să ştie că opiniile diferite ne îmbogăţesc capacitatea de a privi larg lucrurile. Dar nu ştiu. Nu toţi. În genere, oamenii preferă să bârfească pe la spate ce nu au curajul să exprime în faţă. Să critice şi să caracterizeze oameni după aparenţe, să supună normelor impuse de societate fiecare individ, iar cel care nu încape prin găurile sitei să fie marginalizat ,sau, mai bine, să fie trasat de ipocrizie. Este greu să acceptăm diversitatea. Întotdeauna a fost, dar în perioada secolelor trecute a fost înregistrat un apogeu. Astăzi, odată cu dezvoltarea inevitabilă a lumii, diferenţele sunt privite cu mai multă indulgenţă.

Eu mă asemăn cu unii oameni de ieri, majoritatea oamenilor de azi şi probabil cu parte din oamenii de mâine. Libertatea e cea mai de preţ valoare păstrată pentru mine. Îmi pare şi bine şi rău că libertatea nu e valoarea cea mai de preţ pentru majoritate. Cu siguranţă sunt de acord că oamenii trebuie să conştientizeze că ei ar trebui să fie proprii stăpâni pe viaţa lor, pe acţiunile lor. Dar nu toţi ştiu să mânuiască acest privilegiu de a fi liber. Nu spun că eu aş fi vreun as în a face asta. Dar persoanele extremiste pot ajuge să manevreze în manieră dăunătoare atât pentru ei cât şi pentru cei din jur această calitate a vieţii.

Concluzia e că e mai bine să se simtă sunt presiune . Dar nu mereu. Înainte de a învăţa de bucuria libertăţii ar trebui educaţi în a diferenţia binele de rău. Într-o acceptare generală. Şi ajungem iar la diferenţe. Pentru că lumea e plină de aşa ceva.

Ploaia te spală, nu fumul de ţigară!

2009-05-09T08:45:00.000-07:00

Aş vrea să fiu gura de aer curat în lumea de fum de ţigară. În lumea care te înconjoară. Nu înstrăina simbolul soarelui, pentru că tu, om al întunericului, ai cea mai mare nevoie de el. Eu am avut nevoia mea când lumea era pentru toţi întunecată, dar acum explozia de lumină mă inundă continuu, aşa că nu trebuie să îl mai caut atât de des. Pe tine însă, încă te ocoleşte. Nu-mi spune că nu e aşa pentru că amestecul de energii îmi spune asta. Deşi nu mai te materializezi, eu încă iţi pot simţi simţirile. Nu mi-e teamă de erori, pentru că acum am voie să mi te imaginez cum vreau. Tu ce mai ştii de mine? Ţi-aş povesti însă nu ar fi corect să spun cuvinte despre viziuni ce ar trebui gustate de suflet.

Să revenim totuşi la lumea ta subterană făcută din fum de ţigară. Mai poţi sta acolo? Cu ochii injectaţi mai poţi privi în dimineaţă cât de bine dă verdele frunzelor cu albastrul cerului? Mai ştii să priveşti în sus? Eşti în goană continuă de ascundere de nori. Nu vrei să prinzi lacrimi pe trupu-ţi, de câte ori vrei să-ţi mai spun că cerul nu plânge, ci doar se scutură de nori?

Parfumul tău mi-a rămas un efemer. Vă asemănaţi,voi doi, o entitate sufletească şi una statică, fără de emoţii. Încearcă să nu te descarci până să intri într-o sticluţă de parfum. Şi nu ţi-o cer pentru mine. Doar pentru tine.
Pentru că procesul de dezumanizare poate fi câteodată ireversibil!

Jurnal de bord – “Micul Paris”

2009-05-05T04:53:00.000-07:00

Day 1 – Pe cai că se filmează

Aşa cum aţi sesizat în postul anterior, am aterizat într-o mică călătorie în oraşul de dă ora exactă. Şi cum trenul a uitat să mai plece vreo jumătate de oră de pe la Buşteni şi probabil a avut şi restricţie de viteză pe restul văii prahovei, am ajuns în capitală cu o oră întărziere. Şi când te înarmezi cu răbdare doar pe termen de 3 ore, deja la a 4 a încep să te jeneze toate cele, să te apuce foamea ,setea, pipi şi alte nevoi fiziologice ca ăstea. Printre care şi socializarea. Dar totul e bine când se termină cu bine. De data asta puţin prost că afară ploua, asta după ce în prealabil fusese cald toată ziua. Fetele aducătoare de nori au fost întâmpinate la gară cu surle şi trâmbiţe atât de zgomotoase că una bucată mătuşă a la Viena s-a împiedicat un pic de emoţie într-un fericit crater de trotuar. S-a aproape cules aşadar Ancă de pe jos şi apoi s-a râs. Pupici şi toate cele, ajungere la destinaţie, despachetat, mâncat, povestit şi nani că se făcu cam târziu.

Day 2 – Let’s find a dress

Haaa! V-am priiins . Nu credeaţi că mă voi trezi la 10 nu? Şi că la 11 vom fi plecate. Dar pronosticul a fost prost. Că deh , m-am trezit. Şi la 11 eram deja în maşină. Şi la 11 jumate la Unirea. Bine, bine da acum unde parcăm? Parcare supraetajată? Unde ? Aaa, poate ştie domnul cu dubiţa. Hai, ne luăm după el! Da oare unde urcă? Şi de ce înconjurăm magazinul ăsta?! Fuck , cred că ne-am blocat. Nu, sigur nu e aici parcarea supraetajată. „Vin acum să vă deschid” , zise el cu zâmbetul pe buze. Ce să ne deschidă frate? Mai şi râzi de noi huh? Şi se făcu cale întoarsă. Şi se descoperi o barieră la ieşire. Acum înţelegeam treaba cu deschisul. Noroc că a fost băiat fain. Şi se găsi şi parcarea supraetajată. Şi se şi parcă la etajul 1. Buunn.

Acum s-o luăm strategic. De sus în jos, la puricat. Prima reacţie : moooamăă ce de-a sunt. De aici plec fericită. Deja mă vedeam cu tot magazinul umblat şi cu rochia în traistă. Da de undeeee? Paradisul s-a terminat repede. Şi rochii probate au fost doar 2 într-un magazin şi vreo 4 în altul. Cele 2 au fost rapid date jos pentru că erau mari iar cele 4 mai greu date jos că erau vânzătoarele ălea prea insistente. Mult prea insistente! Aşa că am luat drum întors la parcare. Aia de e supraetajată, v-am spus.

Băneasa mall. Drum lung, ceva trafic. Parcare pliinăăă. Ochi – de – vultur Anca a ochit totuşi un loc de parcare. Chiar în faţă , deci la fix. Mare mall domle. Şi frumos ce să zic. Şi ochii sclipeau la vederea Pimkie-ului, că mi-era cam dor. Mă simţeam de parcă aterizasem în Viena. Doar că oamenii erau tot români. Dar furmos ce să zic. Rochii tot puţine. Rochii de banchet, ca să ne înţelegem. După un rond în toate magazinele am ajuns la concluzia că apelăm la planul B. Little black dress care din păcate nu a adunat şi votul mătuşii. Dar nu ea o poartă. Şi acum papucii. ĂIAAAA!1 Care erau pe bloc în reclamă. Am găsit şi magazinul. Dar şi preţul şi mi-a trecut :D. Instantaneu. Ca o durere de cap care te ia aşa deodată când vezi câte vase sunt de splălat. Sau haine de călcat. În schimb, sper norocul meu , am găsit o pereche similară la juma de preţ altundeva. Dar după cerceii ăia mişto de mergeau aşa perfect cu rochia nu ne-am mai întors. Că Anca suferea că am părăsit-o pe Alina în maşină de cam mult timp. Şi nuu, Alina nu era pedepsită de noi. Doar că a ales prost perechea de papuci. Ahh, şi nici topul ăla sclipicios nu l-am luat. Gata. Odată ieşite din parcare nu am mai putut face cale întoarsă. Şi acum ploua şi torenţial.

Restul zilei s-a petrecut lejer la restaurant cu Anca şi Alina certându-se care să plătească. Cred că le mai chem şi când ies eu prin oraş, că mi-a plăcut. Să se bată tot aşa, care să plătească : )) .

Day ½ - Stop staring at me, you freaky loosers !

Da ştiu. Nu ştiţi cum vine aia ½ . Adică dinspre o zi spre alta. Sâmbătă spre duminică. Mai exact de când ne-am făcut noi frumoase şi am plecat spre club. Twice domnule, că „e ok pentru 2 fete singure”. La intrare ditamai sigla luminoasă cu TWICE. Intrarea în sine însă cam lăsa de dorit. Şi intrăm. Ne-am făcut loc printre 2 „domni” care nu se simţeau nicicum să se dea din loc şi mergeam pe o pasarelă din fier ceva, care ave aurma mulţilor ani pe ea. Tanti de la garderobă era şi ea un pic dubioasă, ca să nu mai vorbesc de scările pe care a trebuit să coborâm. „Pe ăstea să te prindă un cutremur , că te-ai dus”, spuse Alina. Not funnyyyy!! M-am aproape liniştit când un tip de la barul de dintre etaje ne-a urat „distracţie plăcută”. Oameni primitori, mi-am zis. Wroong din nou. Ironie tată pe faţă. Cred că i-au cam râs mustăţile după ce ne-a spus asta. Am ajuns jos. Muzica mai veche dar ok. Animatoare obosite. Lume cam puţină şi nimeni nu dansa. Ne-am gândit că poate sus o fi pâinea proaspătă cu miezul ei cu tot. Întradevăr pâine era. Dar cam mucegăită aşa pe coajă. Şi miezul l.am aflat deja în putrefacţie. Muzica era buna. Animatoarele şi mai obosite. Sprijinite cu mâinile pe o bară orizontală stăteau 3 tute şi dădeau din bucile acoperite cu boxerii negrii cu 5 lei din piaţă. La una îi ieşeau şi şuncile prin toate părţile. Disgraţios de-a dreptul. Dar îndreptând privirea în altă parte am descoperit că da, se poate ŞI MAI RĂU DE ATÂT! Feţe suspecte peste tot. Ne înconjurau. Nu ştiam ,să râd , să plâng, să.-i înjur pe ăia de au zis că-i ok în Twice... Aşa că am rămas să beau o votkcă şi să exclud populaţia din jur şă să dansez. Wrooong din nou. În spaţiul ăla minuscul ,lumea doar se fâţâia de pe un picior pe altul. Şi dacă am început să mă mişc şi eu în ritm ce mai seamănă a dans, pac numa ochi libidinoşi holbaţi. După ce am fost făcută nesimţită că nu am vrut să accept un suc de la un...tip, am hotărât să mergem înapoi jos, unde Alina reţinuse că oamenii aveau alte feţe, „erau mai spălaţi”. Wrooongg din nou. Acolo oamenii părea şi mai freaky. Doar că nu ăştia nici măcat nu îşi mişcau greutatea de pe un picior pe altu în stil muzical, ci doar stăteau la masă, respectiv bar şi priveau. Sau mă rog, ne priveau. Că spre diferenţă de ei , noi dansam. Dar privirile au devenit cam insistente. Din nou, mult prea insistente. La un moment dat apare un tip de la o masă de langă noi, care abia ştia a vorbi şi ne-a invitat la el la masă. Am refuzat, evident. Dar el s-a dovedit a fi hotărât. Aşa că s-a întors să ne propună din nou acelaşi lucru. L-am refuzat din nou. Dar omu nu şi nu. Cu modul lui peltic de a scuipa cuvinte el a spus : „ Să nu crezi că eu nu am bani sau unde să stau la mare că doar am apartament cu 4 camere în Mangalia dar nu am vrut eu să merg la mare de 1 mai”. Yeah..may I laugh now? :D A plecat din nou. A treia oară când a revenit deja l-a şutit Alina rapid. Peste puţin timp observăm două prezenţe feminine la masa lor. Atunci am înţeles.... Cu noduri în gât, Am mai rămas. Un alt specimen vine şi ne aduce 2 shoturi cu nu ştiu ce o fi fost . Nici el nu a înţeles că nu le vrem. Duhnea a băutură de mă îmbătam doar ascultându-l. Aşa că nu l.am mai ascultat. În schimb el a lăsat paharele la noi pe bar. Treaba lui. Apoi s-a băgat un turc în seamă cu noi. Sau se prefăcea a fi turc. Vorbea stâlnic româna dar a ştiut să-mi propună „ vrei tu prieten cu mine să fii?”. Peerfeeect. Alina a fost acostată de prietenul turcului şi asta a pus capac. Am plecat. De fapt, am încercat că era totul în labirint pentru noi şi abia am reuşit să găsim calea de ieşire.

În faţa „clubului” alte podoabe : O grămadă de taximeTRIŞTI coloraţi. Mai aveau un pic şi se băteau pe noi. Am mers la un alt club recomandat, Silver Church. Aici se vedea mai bine totul. Păcat că era cocnert Direcţia 5. Am plecat mai departe. Am mers în Salsa. Am zis că muzica latino e ok. Lume mai spălată întradevăr. Doar că toţi erau dansatori buni de salsa, cu scheme şi alte alea. Nu puteai să îţi găseşti locul decât pe scaun. Aşa că am stat de am privit. Am studiat. Am ajuns la concluzia că şi acolo sunt oamenii cam freacky, doar că în alt sens. Oricum net superior faţă de Twice people. SO back home. Alt taxi, alţi bani altă fericire. Ăsta din urmă şofer era mai om. De ceilalţi ne3-a fost mai frică decât de ăia de erau în club. Ajunse acasă am râs vreo oră pe seama experienţei noastre. Păcat..site-ul arăta bine.
Alina se întreba unde o fi lumea bună. Eu mă întrebam simplu : Unde o fi lumea?!

Day 3 – Relax, taxe it easy

Ziua a treia a fost relaxantă. Deja apogeul a trecut. Coborâm pe cealată parte a piramidei. Am mers la un restaurant frumos unde am mâncat bine. Apoi ne-am plimbat în Herăstrău. Păcat că mă rodea pe mine pantoful drept şi nu am rezistat mult la plimbare. Mi-au plăcut delfinii făcuţi din gard viu. Nu mi-a plăcut aglomeraţia. Şi nici coloraţii din partea dinspre parcul de distracţii. Mai pe seară am plecat singură în centru să mă întâlnesc cu Elenuţa şi m-am bucurat tare să o revăd. O atmosferă chill , de duminică seară.

Day 4 – Shop and go!

Ora 9 dimineaţa. Ce naiba e cu gălăgia asta? Ahh, ce? Cum adică vrei să pleci. Doar cu rucsacul? Adică eu să car valiza. Ce drăguuuţ...nu prea! Aşa că m-am treizt. I-am găsit din prima Ancăi cafeaua şi zahărul , i-am aprins aragajul şi i-am găsit şi fierul de călcat. S-a hotărât că mai rămâne. În drum spre centru am ajuns să-mi fac şi cruci când un anume tip a ieşit cu juma de corp pe geamul maşinii şi-mi striga numărul lui de telefon. Am rămas proastă. La 12 eram în centru să-mi iau podoabele hand made comandate. Păcat că a uitat fata de cercei şi pandativ. Am mai colindat un pic Unirea, am luat drumul gării de nord după bilete cu metroul ( împuţită zonă , mai ales la intrarea din Unirea), apoi am ajuns prin Plaza. M-am ales cu 2 bluze şi ceva accesorii. Dar nu accesoriile mult dorite pentru rochia de banchet. Asta e.
Drumul spre casă a fost iar întârziat cu o oră şi compartimentul nostru plin, pe când toate celelalte erau goale. Dar am ajuns. Back home. So nice to meet you again, Braşov!

Aer curat de Bucureşti.

2009-05-01T13:20:00.000-07:00

O oră întârziere..nu e rău din...3 câte trebuiau să fie. Unde să mai pui că peisajul era din ce în ce mai trist cu ploaia de rigoare?
Bucureşti, să ne trăieşti! Dar mai animat puţin. Că pari cam mohorât acum. Mâine să fii în toane faine şi să laşi soarele să mă însoţească pe străzile oricum mult prea bătute.
Să simt şi eu aer curat...de Bucureşti!

Hai noroc!

2009-04-29T12:02:00.000-07:00

Oamenii merg pe noroc. Se riscă, pun la loto, cumpără lozuri în plic şi ziarele acelea zilnice care promit mări şi tări prin trageri la sorţi.

Oamenii vor moca. Orice şi cât mai mult. Acceptă şi mai puţin dacă tot e pe gratis. Dacă masa e plină şi burţile până la refuz, întotdeauna există punga salvatoare şi mâna greblă se făcu.

Însă norocul nu e de partea tuturor. Unii visează numerele norocoase, alţii se chinuie o viaţă dând un sfert din banii de salariu pe bilete şi ţigări. Că o astfel de neşansă te aduce în pragul viciilor.

Ai zice că asta e tipic la români. Probabil că gândurile se vomită astfel din cauza ochilor care se plimbă pe figuri amărâte la fiecare luat de pâine. Însă treburile nu stau aşa doar la noi. Şi nu doar la amărâţi. În alte părţi însă, totul se ridică la un alt nivel. Şi când am spus cazino, am spus tot.

Aşa că haide domle să fim mai realişti. Să muncim când e de muncit, să sperăm după ce am muncit. Să culegem roade după ce am pus sămânţă. Şi ce e mai important, să nu ne mai bazăm pe norocul vecinului. Căci nu mereu plouă cu belşug în ambele grădini.

Îmi iubesc poporul. De aceea îl stăpânesc.

2009-04-22T05:36:00.000-07:00

Se ia una bucată ţară din Asia, una bucată regim comunist şi una bucată om ambiţios şi convingător. Se pun la foc mic şi se amestecă încet. Se pune apoi şi la cuptor.
Acum să gustăm prăjitura...

Turkmenistan. Un stat central vestic din Asia, continentul vecin europenilor de noi. Numele nu vă spune nimic probabil. Poate ştiti doar de marile resurse de gaze naturale. Sincer mie nici măcar atât nu îmi spunea. De fapt, nici nu îi ştiam locul pe hartă. La ce îmi trebuia? Ei bine, cine ar fi ştiut ce mistere poate ascunde. Acum ştiu. Hai să ştiţi şi voi.

Era anul 1985 când, încă aflat în Uniunea Sovietică, Turkmenistanul primeşte un nou conducător. Saparmurat Niazov. Un simplu nume. O adevarată legendă.

După ce în 1991 statul şi-a declarat independenţa faţă de Uniunea Sovietică, acest preşedinte aparent insignificant şi-a “câştigat” preşedinţia pe viaţă.
Şi-a luat numele de Turkmenbaşi, care înseamna părintele tuturor
Turkmenilor.

A hotărât atunci că trebuie să aibă o statuie. Dar nu orice statuie, ci una poleită cu aur care să se învârtă după soare.

Clădirile publice sunt decorate cu portrete cu el.

Prin şcoli, copii depun unul câte unul jurământ în faţa fotografiei, proclamându-şi dragostea faţă de marele fiu al poporului Turkmen.

Miniştrii turkmeni poartă insigne cu profilul lui pe piept.

Până şi vodka turkmenă poartă numele lui, ca să nu mai vorbim de aeroportul, oraşul şi meteoritul care poartă tot numele lui.

Potrivit unui decret prezidenţial, e la vârsta inspiraţiei în toate domeniile.
Niazov a luat decizii şi în ceea ce priveşte delimitarea vârstelor oamenilor astfel că până la 12 ani suntem copii, până la 37 de ani tineri iar bătrâneţea începe abia pe la 80 de ani, perioada dintre tinereţe şi bătrâneţe fiind una de inspiraţie în toate domeniile.

El a a interzis baletul, dinţii de aur şi play-back-ul.

Şi acestea nu sunt singurele isprăvi ale preşedintelui. El a hotărât să schimbe şi numele lunilor anului. Prin urmare ianuarie a devenit Turkmenbaşi, adică numele suprem care şi-i l-a dat el. Restul lunilor au căpătat numele unor eroi naţionali printre care se numără şi mama lui, decedată în urma unui cutremur, când era el copil.

Numele zilelor săptămânii s-au schimbat de asemenea, sâmbata fiind “ziua spiritualităţii” iar marţea “ziua tânără”.

Însă probabil cea mai “grozavă” invenţie a lui a fost aceea de a obliga concetăţenii să citească în fiecare sâmbătă prima parte a cărţii scrisă chiar de el. Pe numele ei Ruknama ( Cartea sufletului), ea deschide o interpretare filozofică a istoriei Turkmenistanului. În şcoli se studiază intens din această carte . Şi pentru că cu de-a sila se poate doar dacă te afectează cu ceva, Turkmenbaşi a introdus un set de 16 întrebări din cartea sa în testul pentru permis auto.

Susţinătorii din Parlament a lui Niazov au hotărât să schimbe numele celui mai înalt versant din Turkemistan în “Vârful lui Turkmenbaşi cel mare".

Şi preşedintele Saparmurat Niazov nu s-a opreşte aici. El a anunţat că vrea să i se construiască un palat de gheaţă.

Din păcate, probabil aceasta a fost una din ultimele sale dorinţe care fac apel la vastul cult al propriei personalităţi, deoarece el a decedat in decembrie 2006, în somn.

Relevant pentru economia tării a fost modul în care jumătate din valoarea exporturilor îi revenea lui ,pentru chestiuni personale.

Cu toate astea, Niazov a fost văzut ca un preşedinte bun, un om bun care vroia binele ţării.

La moartea sa a fost decretat doliu naţional 7 zile.

"Mai tare, să se audă la cer!"

2009-04-19T09:21:00.000-07:00

Nu mă pot întoarce la religie. Nu după ce am aflat tot ce am aflat. Însă cred în apropierea şi sfinţenia unor momente.

Aseara s-a vrut ruperea de civilizaţie şi astfel am ajuns la înviere la o mânăstire. Ce era acolo , nu vă pot povesti. Plin de maşini şi populaţie. Civilizaţia ne-a urmărit.

Am urcat pe un drum în panta. Sus pe un deal se afla o mânăstire. Am lăsat maşina mai jos şi am luat-o la pas. Ne-am prăfuit pantofii raţiunii şi am ajuns acolo unde mulţi ajunseseră deja. Slujba nu începuse încă.

Era un întuneric desăvârşit. Se întrezărea câte o lumină de lanternă şi numărul lor s-a înmulţit când o bătrânică a leşinat. Însă tot nu îndeajuns încât să copleşească bolta luminată de stele. Cu capul pe spate nu mă mai săturam de picăturile de lumină.
S-au auzit clopotele. S-a bătut în toacă. "Veniţi de luaţi lumină". Din mână în mână şi din lumânare în lumânare lumina a ajuns şi la mine. A ajuns la toţi. Şi s-a făcut lumină. Stelele s-au ascuns.

Mi-am luat lumina în suflet. Cu ochii spre stele , am înţeles minunea.

Călugărul a început să cânte "Hristos a înviat" şi lumea mormăia pe lângă vocea lui impunătoare.

"Mai tare, să se audă la Cer", a spus el. Şi lumea a cântat mai tare.

Cântam şi eu. Îmi cântam mie. Şi cântam la cer.

Un el a văzut o stea căzătoare. "Pune-ţi o dorinţă", i-am spus.
Mi-am pus şi eu.
Căci şi eu i-am cântat la cer.

Laveta care limpezeşte aripi de pulberea de vis

2009-04-16T04:41:00.000-07:00

Nu tăia îngerilor aripile. Mai bine dă-ţi proprii papuci cu cremă. Dacă tu eşti atât de împământat în raţiune, lasă totuşi zburătorul să zboare. Cu ce te afectează el în goana lui haotică spre cer? Avionul tău nu se va avaria dacă plesneşte fiinţa aceea care călătoreşte într-o lume fără de timp. Penele răzvrătite nu le vei mai vedea în imensul albastru . Nici cadavrul şi aripile sfâşiate nu le vei mai vedea şi nu te vor afecta. A fost un risc pe care fiinţa plăpândă s-a hotărat să şi-l asume.

De ce vrei să îţi clădeşti casă de vacanţă din aripi mari şi albe? Ai impresia că înconjurat de ele vei putea şi tu visa? Vei putea şi tu zbura? Vei trăi doar într-un alb imaculat de vise dar care va începe să sângereze la fiecare răutate de-a ta. La fiecare încercare de însuşire a unor emoţii prost atribuite. Vei spune cuvinte fără sentiment iar sentimentele fără de cuvinte se vor prăbuşi. Peste tine. Peste aşa crezuta putere de putea avea totul.

Sub dărâmături de pene vei înţelege că ai început şi tu a sângera. Că locul ăsta nu îţi aparţine.

Vei lăsa atunci îngerii să zboare?

În briza zilelor de azi

2009-04-13T15:22:00.000-07:00

Nimic. Şi totul. Asta am în minte. Nimic nu mă mai inspiră şi totuşi sunt atât de multe chestii pe care le aud şi cu care mă confrunt.

Acum e vacanţă. Duminică au fost Floriile şi am fost la masă în familie la ţară cu unchii veniţi e la mare depărtare. M-am plictisit înfiorător. Şi am mâncat înfiorător de mult. Şi de gust şi de plictiseală. Nu mă regăseam în nicio discuţie. În nicio ideologie. Nu m-am integrat deloc. Şi mă aflam în trista postură de a asculta şi eventual şi aproba.

Cum să te lupţi împotriva morilor de vânt? Nu prea poţi dacă nu vrei să te plesnească o elice peste cap. Stai frumuşel la locul tău şi înghiţi. Cu noduri în gât ,evident.

E destul de frustrant să vezi că unii oameni au rămas îngropaţi în anumite ideologii. Că şi-au păstrat coloana vertebrală însă din păcate vertebrele ei nu sunt compuse doar din principii logice şi coerente în orice epocă. Sunt vertebre învechite, păstrate în formol de ani de zile. Din păcate, nu mai poţi să schimbi asta după anumită vârstă.

Aşa că am trecut şi peste asta. Cu prietenul meu snake de pe telefonul mobil.

Mă repet, e vacanţă. Am atâtea lucruri de făcut şi totuşi mai nimic. Dar pentru mine dacă am ocupată o ora – două din zi, gata am ceva de făcut. Deci e zi pierdută pentru învăţat, însă zi perfectă pentru a ieşi în continuare pe altundeva. Mai nou, propoziţia mea preferată e : hai să ieşim. Adresată de alţii mie sau în cazul în care eu o adresez să mi se răspundă afirmativ.

S-au deschis şi terasele. Semn bun. Păcat că vremea încă nu e excelentă pentru a amorţi la un suc pe terasă. Vântul subţire îţi bagă frigul până în măduva oaselor. Aşa că tot înăuntru sfârşim. Dacă mai sfârşim pentru că lumea e sătulă de aceleaşi locuri de stat inside. Şi astfel ajungem la a doua propoziţie ( impropriu spus, că n-are predicat) uzuală de după un „ hai să ieşim”. Aceasta e : „ iar în oraş?”. Sincronizată fireşte de o faţă tristă şi plictisită şi un oftat.

Ei bine, ăstia suntem tinerii din ziua de azi. Curioşi şi mereu în căutare de ceva nou. Cu principii sau fără, în orice caz bazaţi pe modern. Nerăbdători cu oamenii. Necruţători cu cei slabi.

Hai, condamnaţi-ne!

Început de puls. Simte bătaia primăverii.

2009-04-08T05:49:00.000-07:00

Primăvară. Împletesc fir de iarbă proaspătă cu văl de soare şi presar din când în când şi câte un năsturaş. O pun ca o aulă să şeadă deasupra mea, pe ea, coroana de natură vie. Pentru mine, Paştele a venit deja. Şi se întinde pe mai mult de 3 zile,după cum zice tradiţia. Paştele înseamnă înviere. Uite-o! În toţi copacii care şi-au gătit mândrele crengi cu flori dalbe sau rozii, în toată întinderea de un verde-crud, în toate florile care au dat din nou culoare.
Primăvară. Anotimpul speranţei. Anotimpul zâmbetelor.
Primăvară. Începuturi.
Primăvară.
Primăvară.
Primăvară......

Pulover de vise, croşetat în culoare

2009-04-01T09:51:00.000-07:00

Mi-am pus papucii în picioare şi am tras grăbită de şireturi. Am coborât pe scări şi am uitat de lift. Am intrat în magazinul de unde mereu îmi zâmbeşte din vitrină o doamnă cu coc sur. Înconjurată de culori şi vise împărţea zâmbete calde stofăriilor din juru-i. Îmi dă şi mie. Mi-a pus în braţe culori nebune împachetate în suluri de fire moi. Am vrut să îi plătesc cu bani , dar nu a acceptat decât vise.
În mijlocul odăii albe învăţ să croşetez. Stau turceşte cu două ace de croşetat în mâini, furate odată de la bunica şi cu pacheţelele de culori de-a dreptul şi de-a stângul.
Croşetez ochi cu ochi.
În ochiul roşu pun tandreţea.
În ochiul roz pun inocenţa.
Albastrului îi revine visarea iar galbenul primeşte speranţa.
În verde îmi pun amintirea.
Soarele a răsărit de două ori până când puloverul fericirii a fost gata. Înainte de ultimele ochiuri am aţipit. Trezită de strigătul vieţii, am scris şi ultimele rânduri în haina care îmi va purta sorocul.
Am îmbrăcat zâmbetul. Camera odată albă acum poartă pe pereţi cu mândrie curcubeul roţii de copil.
M-am oprit în faţa vitrinei doamnei cu păr sur. Acum am înţeles că în zâmbetul ei cald se află şi visele mele.
Eu port acum visele lumii.

"eu" cu totul dintr-un "eu" mărginit

2009-03-29T13:20:00.001-07:00

M-am trezit reflectând asupra umilei mele existenţe. Şi mi s-a făcut dor de mine. De acel „eu” pe care doar anumite circumstanţe îl pot trezi. Noi suntem NOI doar în anumite situaţii şi sub anumite priviri. Nu putem fi noi mereu pentru că lumea ne îmbibă de norme şi reguli şi bariere .

Sunt eu într-o anumită măsură tot mereu. Nu poţi totuşi să te negi peste zi şi noaptea să revii la tine. Încă nu am aterizat în poveştile din basme în care ziua fetele sunt păsări şi noaptea prinţese. Dar toată înăbuşirea asta în criteriile societăţii te fac să dai atât de puţin din eu-ul tău încât la un moment dat fiinţa-ţi explodează ca o bombă sub presiune.

Mi-e dor de zilele în care limita nu există. De oamenii care mă lasă să fiu eu şi mă iubesc pentru asta. Să fiu doar cu ei. Deseori am răbufniri de „eu” şi în preajma acelor altora care nu acceptă. Sunt momente în care mă doare că ceilalţi nu se simt poate în largul lor când mă simt eu în largul meu. Dar un egoism izvorât din mine (care există în fiecare) mă face să fiu tot eu pentru că ei mă vor accepta până la urma aşa cum sunt eu sau cel puţin, se vor obişnui.

Sau poate ei au reacţia asta pentru că şi-ar dori să poată da şi ei acel „eu” înafară şi nu pot. Unii se bucură..unii nu,unii sunt doar pasivi, unii poate invidioşi, unii chiar din contră, nu înteleg cum te poţi abate aşa regulilor. Regulile societăţii. Nescrise pe hârtie însă tatuate pe crestele creierilor.
Cel mai dureros este însă când cei apropiati ţie te vad aşa cum tu nu ţi-ai imaginat că te pot vedea, când nu te mai vor pe TINE, nu îţi mai vor eu-ul. Dar timpul ne ajută să selectăm aria de persoane dragi într-atât încât să fie cele care te acceptă. Şi dacă se întâmplă ca într-o zi una din ele să nu mai facă chestia asta, nu inseamnă că niciodată nu te-a acceptat doar că acum i s-a schimbat viziunea asupra lumii. Într-o situaţie ca asta să nu crezi că eşti tu de vină. Dacă totuşi nu poţi vedea că el şi-a schimbat viziunea, ci nu tu firea, atunci e nevoie să te cunoşti pe tine.

Cunoaşte-te întâi tu pe tine, ca să te poată cunoaşte ceilalţi. Apoi caută să îi cunoşti şi tu pe ei. Nu te afunda într-o lume singulară, ci creează mai multe paralele. Păstrează conexiunea între ele astfel încât să nu pierzi loialitate ci să câştigi alternativa. Pentru că substituţia mereu a ajutat, la fel ca şi diversitatea.
Dacă intrată într-o lume unică decizi să te retragi şi simţi că făcând asta , nu vei mai avea unde să te retragi pentru că toate lumiile celelalte s-au dezvoltat pe lângă tine, nu te teme să creezi tu alte lumi. Omul din greşeli învaţă şi e singurul lucru pentru care e admisă greşeala printre pământeni.
Nu te culca însă pe o ureche că acum doar observi ,analizezi şi urmează să aplici mai târziu. E ca la matematică . Azi ţi-a fost predată o lecţie nouă şi la şcoală ai înţeles. Te duci acasă şi nu faci niciun exerciţiu. Nu faci azi, nu faci mâine, nici poimâine. Peste 3 săptămâni când te gândeşti să te apuci de ele, ce vezi? Că nu mai ştii cum se face. Ai uitat...

Şi am ajuns iar la mine. Şi la dorul meu. Îmi vreau rebelitatea înapoi. Şi ce e mai important e că mi-o voi recupera. Cât de curând.

P.S. Dacă veţi auzi o voce de copilă crescută mai mare într-o zi cu soare, ţipând din toţi plămânii a bucurie, nu vă speriaţi, sunt doar eu. :)

Ucisă de cenuşă, mă prefac în ea

2009-03-24T13:50:00.000-07:00

Dorm
Într-un sac de cenuşă închegată.
Lipită fir cu fir de un super glue ieftin care culmea...rezistă!
Legat cu o panglică fluidă, făcută din apă de ploaie
curge într-un ritm continuu
cu rutină jalnică,
fără a-mi uda însă gâtul în jurul căruia
îşi duce veacul.
Însă e deajuns de strâns
ca să îmi oblige braţul la tăcere,
fără să îmi taie răsuflarea.

Sunt o moartă vie
ce visează într-o noapte cenuşie
la o întinsă câmpie
înclinată spre un deal.
Caut razele de soare într-o zi de primăvară.
Caut să le prind în mână să le fac luciu de buze
şi să-mi desenez un zâmbet.

Însă sacu-i tot cenuşă.
Iar ploaia nu pare a înceta.
Începe să mi se taie răsuflarea...

Din clasă în clasă

2009-03-23T13:45:00.000-07:00

După un nou program educaţional non-guvernamental , azi am avut prima oră de consiliere cu nişte psihologi din şirul a trei astfel de ore, o dată pe săptămână la orele de dirigenţie.

Şi uite aşa au aterizat o tânără cu un..mai puţin tânăr în clasa gălăgioasă şi nepăsătoare de la sala cu număr 18. La început a fost destul de greu pentru „trimişi” să se facă sesizaţi, apoi auziţi, dar s-a lămurit şi cu treaba asta. Şi uite aşa ne trezim noi prezentându-ne ca în clasa a5a , cu numele nostru drag şi scump pe lângă care am adăugat răspunsul la celebra întrebare a clasei terminale : „ Ce vrei să faci pe mai departe?” în traducere liberă „ ce vrei să te faci când vei fi mare, puişor?”. Cele mai...incitante au fost răspunsurile de „ habar n-am” sau şi mai şi „dacă iau bacuuu...habar n-am, oi face eu vreo facultate”. Şi nu, nu vrea nimeni să se facă gunoier sau macaragiu, se pare că măcar de etapa aia s-a trecut. (răsuflu uşurată).

Ei bine, şi unul din scopurile acestei ore se cerea a fi una de cunoaştere de sine şi îndrumare spre o ţintă, mai pe româneşte , o meserie pe care să te axezi, că deh , copii babei, toţi avem un rol în societate şi toţi trebuie să ne câştigăm pâinea într-un fel sau altfel, fie ea mai arsă, mai nedospită sau din contră, frumos rumenită cu cartofi.

Interesant era modul în care eram abordaţi, mă simţeam ca un copilaş care acum a scos capul din ou şi nu ştie încotro bate vântul. De exemplu , ne punea să zicem cuvinte care ne vin în minte când auzim de „sănătatea mintală”. Şi a început tipa să îşi albească degetele de cretă , scriind pe tablă fel şi fel de cuvinte care se îndepărtau tot mai mult de ceea ce ne ceruseră de fapt. Am aruncat şi eu cu un cuvânt :”conformitate”, care a fost aruncat acolo cu scopul de a trezi ceva ,însă a murit scris pe tablă. Păcat, puteam dezbate pe el. Dar toate cuvintele au murit într-un final ,şterse de un burete umed şi jegos. Deci , nu le-am văzut rostul.

Apoi, după o parte a orei ( mai toată) în care s-a vorbit despre chestii pe care eu le conştientizăm de destul timp şi deci am ales să fiu pasivă, la final s-au împărţit nişte foi cu cei mai stresanţi factori din viaţa unui om. Astfel că la rangul 1 avem decesul soţiei soţului, urmat de divorţ şi separare conjugală. Ciudat mi se pare să găsim pe locul 7 , după toate aceste evenimente nefericite , căsătoria. Mă întreb eu oare, de ce să fie atât de stresant să te căsătoreşti? Nu ar trebui să fie unul din cele mai frumoase evenimente ale vieţii? Sau dacă tot nu te tentează ideea de căsătorie , de ce să mai apelezi la ea? Ca să te ..streseze¬? Sau mai interesant e că undeva pe la locul 40 , spre finalul listei găsim ca factor de stres vacanţa, concediul. În opinia mea, acest factor de „stres” nici n-ar trebui să se găsească aici, nu se presupune că tocmai vacanţa sau concediul , după caz să te relaxeaze?

Data viitoare vom vorbi despre timpul liber şi despre activităţile pe care le putem avea. Sunt atât de curioasă în câte moduri îmi voi diversifica ieşirile după ora de consiliere de lunea viitoare :X. Cu siguranţă vor si schimbări...apocaliptice. Abia ..aştept !

Sticluţe cu efemeritate

2009-03-19T07:32:00.000-07:00

Ascultând „Preludiu pentru pian” gândurile mă duc la Veronika a lui Coelho. Mă gândesc la ea şi la ce a împins-o să ia flacoanele de medicamente. Un motiv banal şi tocmai banalitatea lui a devenit atât de usturătoare. Veronika se hotărăşte să moară tocmai din cauza banalului. A rutinei. Sătulă de aceleaşi lucruri, urmând zilnic aceleaşi căi se hotărăşte că e un moment bun pentru a-şi întrerupe previzibila viaţă.
M-am hotărât că eu vreau să trăiesc. Cu preţul ca cei din jurul meu să mă arate cu degetul, şă mă judece pentru că sunt altfel. Eu voi fi mândră că am reuşit să fac ceva ce ei nu au reuşit : să mă detaşez şi să merg mai departe. Îmi voi urma instinctele şi voi merge pe risc. Am ales să îmi fac greşeliile pentru o mai bună învăţătură . Mergând pe un drum paralel, voi tăia brazde în timp ce alţii vor merge cu privirea fixata în faţă , văzând doar ceafa celui din faţă. Eu voi vedea orizonturi.
Vrei să înţelegi? Bine. Nu te voi obliga să îmi prinzi mâna în drumul meu plin de obstacole, de fericire şi de lacrimi. Îţi voi sugera însă, să mă urmezi. Nu te voi lăsa să îmi priveşti ceafa ci vei sta in dreptul meu , cu piciorul stâng lângă piciorul meu drept.
Nu vrei să mă înţelegi? Îmi pare rău. Dar traiectoria mea va rămâne neschimbată. Pentru că munţii vor rămâne în acleaşi loc şi Marea Neagră va scălda aceleaşi ţărmuri. Pentru că soarele va fi mereu acelaşi. Şi pentru că eu nu trăiesc o veşnicie.

Întro lume mută, eu tot spun poezii.

2009-03-14T15:53:00.000-07:00

Nu vreau să mă lungesc mult la postul ăsta. Pentru că n-am nici idei şi pentru că problema e cât se poate de simplă. Nu ştiu de fapt cât de problemă e...În fine.
Ce vreau să spun e că azi, aflându-mă în troleu în drum spre casă am văzut o familie cu 2 copii. Perfect normală la un prim ochi. Apoi, tatăl care ţinea în braţe un bebel de fetiţă de vreun an şi ceva începe să vorbească cu mama. Prin semne.Erau surdo-muţi pesemne. Curios era că fetiţa mică vorbea. Bine,în legea ei dar vorbea. Avea glas. Şi copila mai măricică vorbea, dar cu părinţii se înţelegea prin semne.
Mă întreb eu atunci...cât de greu trebuie să fie unei astfel de familii să îţi crească feţii complet normali într-o lume mută? Cum să îi înveţe arta vorbirii? Şi cum va fi pentru copii când , peste ani poate vor auzi poveşti despre vocea cea mângâietoare a mamei pe care ei nu au auzit-o niciodată?
Răspunsul e că totuşi se poate. Şi poate aceşti copii vor fi mai educaţi decât mulţi dintre cei cărora nu le lipseşte nimic.
Toată stima.

O mică leapşă

2009-03-14T06:55:00.000-07:00

Primişi o leapşă de la Vali. Ete că îi dau şi curs. Deci după cum urmează...

o floare: crin imperial
un anotimp: vara
o culoare: roz
un animal : iepuras
un obiect vestimentar: jeansi
o piesa de mobilier: birou
o piesa muzicala: Catalin - Preludiu pentru pian
un vers: Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
un peisaj: copaci plini de zapada, ninsoare cu fulgi mari.
un obiect: microfonul
un instrument muzical: pian
un copac: tei
un oras: Viena
o persoana publica: Shakira
o persoana apropiata: Soramia
o carte: ALchimistul de Paulo Coelho
un fel de mancare: gyros
un supererou: cel care e capabil sa isi asume toate greselile
un fenomen al naturii: ninsoare
o masina: volkswagen
un fruct: zmeura
o parte a corpului: buzele
un film: the curious case of Benjamin Button

And it goes to...Innuenda şi Ionut, the dark men :))

Închisă într-un cerc, desenez triunghiuri.

2009-03-11T06:56:00.000-07:00

M-am înnodat într-o poveste-a firii şi am aflat despre suflete. Le-am adunat cu amintiri şi înmulţit cu perspective. Am aflat despre oamenii speciali.Cât sunt de fragili! Coastele li se rup la fiecare bătaie a neînţelegerii şi se deşiră ca şiragul de mărgele al unei mame, tras cu neştiinţă de copilul în proces de descoperire.

Oamenilor le plac tiparele. Ajung să abandoneze uşor o cale nebătătorită. E mai uşor să urmezi o cale decât să o inventezi. Lumea vitezei în care trăim nu ne lasă timp de inventat căi, de descoperit suflete.

Culegem mere dintr-un măr deja sădit. Ne e atât de teamă că cel sădit de noi ar putea să nu ajungă niciodată maturitatea...

Ne e teamă să ieşim din aparenţele normalităţii. O nomalitate dată de o majoritate nebună. Sau o nebunie dată de o majoritate ...la fel de nebună. Cine suntem noi să condamnăm nebuni? Cine suntem noi ca să nu facem asta?

Am fost închişi într-un cerc desenat pe nisip,noi, un grup de nesăbuiţi. Ohh, şi câte cercuri îţi are duna, Doamne! Ne-ai închis pe toţi într-un deşert însă unora ne-ai dat labirinturi şi unora cercuri, altora dreptunghiuri ca să ne regăsim în colţuri.

Cea mai mare iluzie a fost credinţa că labirinturile nu au cercuri.

Urmărind limbi purtate de clipe, umblate de amintiri...

2009-03-06T13:46:00.000-08:00

Stăpâneşte asupra noastră într-un chip nevăzut de cât e de văzut. Avem un singur Soare şi o unică Lună dar până şi ele sunt dominate de Cel mai Cel. E fără de fiinţă, dar întruchipat în toate uzualele noastre. Îl auzim în cel mai ritmic mod şi într-o supărătoare sau ignorantă rutină...Tic Tac, Tic Tac,Tic Tac...
....şi Tic Tac face cât e ziua de lungă , cât e noaptea de scurtă şi invers. Uităm să-l ascultăm dar e mereu acolo.
Alergăm. Transpirăm. Ne uităm la ceas şi limbile lui ne indică că iar am întârziat. Că iar e ceva de făcut. Şi facem. Alergăm din nou. Transpirăm. Facem o baie de mulţime care nu ne vindecă de sudare. Ne împroşcăm de noroi şi ducem hainele la curăţătorie. Acolo alţi oameni se murdăresc cu noroiul tău ca să îl scoată. Nu-ţi pasă. Nici măcar nu te gândeşti la asta. Iei hainele şi revii pe drum.
Alergi din nou. Revii pe drumul de oameni transpiraţi şi dai din coate ca să-ţi faci loc printre ei. Să ieşi în faţă.
Oboseşti şi vrei să te opreşti.
Opreşte-te!
Vrei linişte. Îţi voi încerca liniştea cu un sărut. Voi spera că nu e doar degetul prin Mare. Nu îmi curge vin prin vene, dar voi folosi alcool în cuvinte.
Îmbătat în liniştea nopţii, vei avea clipa ta de linişte. Vei respira aer proaspăt şi nu dioxid de carbon din plămânul altuia. Uitat de toate, vei găsi în alinare liniştea supremă. Vei închide ochii de teamă ca momentul să nu se spulbere. Dar timpul va lua cu sine şi asta.
Deschizând ochii la ora 8 şi 27 de minute îţi vei da seama că în alte 3 minute momentul de linişte se va fi sfârşit. Că alarma telefonului va suna la fix 8:30 şi te va arunca într-o nouă zi pământească de alergat şi transpirat şi dat din coate.
Cine-a zis că 3 minute nu sunt de fapt.... doar o secundă?

Zilele babei Dochia

2009-03-04T03:51:00.000-08:00

Am 19 ani. Ok. Şi dacă tot e martie la început se presupunea că trebuie să am şi o babă. An de an baba mea era mereu pe 1 martie, de ziua mea. Anul ăsta am zis să o mai schimb. Aşa că am ales 4. Deci azi e baba mea. Şi azi e o zi frumoasă. Soarele stă pe cer, abia văd 2 norişori şi e cald.
Nu mai zic nimic în concluzie :D . Doar că e baba mea şi e cald , frumos. :D Şi că babele sunt din 1 în 9 martie , nu până în 8 martie, cum ziceau unele fete azi. Luaţi de aici şi dovada : http://www.crestinortodox.ro/articol/68791-dochia-zilele-dochiei-sau-babele
.
Vă doresc babe frumoase, dacă nu le-aţi avut deja.

Îmbătrânesc de pe o zi pe alta

2009-02-28T05:55:00.000-08:00

"Mi-e frică să îmi îndeplinesc visul şi pe urmă să nu mai am niciun motiv să trăiesc." ( Paulo Coelhio )

Încă de când am început să coenştizez treaba cu vârstele mi-am dorit să am 18 ani. Nu ştiu de ce. O vedeam ca cea mai minunată vârstă din viaţa unui om. Eram mândră că pot aspira spre un lucru atât de simplu şi totuşi atât de important. Încă o data mă bucuram din lucruri simple.
Azi am 18 ani. Doar 18 ani. Vama veche îmi va invada azi simţirile proprii pentru ultima dată. Am ajuns limita.
Mâine voi avea 19 ani. Nu e vorba că se schimbă ceva esenţial de pe o zi pe alta. Nici gând. Doar că tu ştii că s-a dus...
De mâine voi zice că am 19 ani. Tristă? Nu tocmai. Nu ştiu să definesc sentimentul. But there it goes...

Mulţumesc tuturor prietenilor care m-au întrebat zilele astea câţi ani am :d .

Am doar 18 ani...:)

Regina neştiută de pretutindeni

2009-02-19T11:32:00.000-08:00

- Regină – mamă , cine te-a supărat? O întrebam naivă într-o zi pe regina Pământului.
- Cu mine vorbeşti? Întreabă stăpâna.
- Cu cine altcineva aş putea?

Se făcu linişte o clipă. Apoi, întorcându-şi privirea înspre mine, mă loveşte cu un val al mirării.

- Cine eşti tu? De ce mă cauţi ? De ce îmi vorbeşti? Nu eşti şi tu ca toţi ceilalţi?
- Ca toţi ceilalţi? Ba da. Sunt ca toţi din jurul meu, însă nu identici lor.Sunt cea care înţelege ce alţii nu înţeleg.
- Nu credeam că va veni ziua în care să te mai găsesc. Oamenii au uitat de mine. Îşi găsesc stăpâni în orice altceva, numai în măreţia mea nu. Vin , înoată în apele mele , îşi spală trupul şi faţa în fiecare dimineaţă , navighează cu vapoare uriase pe mine, unii chiar îşi pierd sufletul şi trupul în adâncimea mea.
Oamenii au uitat de mine. Văd în timp stăpânul cel mai cel, deşi el nici măcar nu e o entitate. Văd în cer stăpânul lor, însă cerul nu este doar al lor. Văd regii în clădiri , în pământ , în mormane de beton.
- Nu înţelege greşit. Nu condamna oamenii. Ei se încred în ceea ce nu văd, în ceea ce deţin , în ceea ce e efemer. De frică să nu se spulbere, îi proclamă regi şi îi venerează. Probabil , într-o zi se vor întoarce la origini.
- Mi-am întors faţa de la ei. Nu le vreau nici răul , nu le vreau nici binele. Îi las să se bucure de ceea ce sunt, nu îi pot ucide de sete, nu le pot opri căile, nu pot să....

Marea s-a oprit din cuvântare. A oftat, picurându-mi pe faţă bucăţi de existenţă. Se vedea în oftatul ei cât de mult regretă. Şi totuşi , nu se vedea ura în fiinţa sa. Era doar o enormitate dezamăgită.

- Şi într-o zi se vor întoarce la mine. Mă vor vedea cum am fost întotdeauna , însă mă vor şi numi. Nu vreau plecăciuni şi credinţe. Vreau doar să înţelegă rostul meu şi al fiinţelor din mine. Superiori şi totuşi mai inferiori decât peştele care ştie că fără mine moare. Nu-mi aduce ofrande dar eu îi ofer tot ce are nevoie.
Într-o zi vor fi iar cu mine şi eu îi voi primi înapoi. Le voi deschide braţele mele şi îi voi purta pe calea adevărului.
Când ei se vor întoarce, te voi căuta. Acum pleacă , nu îţi oferi singurătatea pentru o singuratică aşa ca mine.

Atunci eu am plecat. Am salutat-o pe regina apă şi am plecat din nou în lumea celor neştiutori.

Soarele şi Luna

2009-02-18T04:02:00.000-08:00

Soarele ieşi ruşinos de sub plapumă. Şi-a spălat faţa cu apă de foc şi acum îşi aranjează razele în oglinda oceanului. Acum se pregăteşte să iasă de sub ascunziş , urcând încet, încetişor pe cerul azi senin.

Soarele are multe de povestit. Un vechi existent asupra tuturor , un arhivier ce uită să se ardă.

Ziua se sfârşeşte.

Luna îşi scoate pijamaua de întuneric şi îmbracă haina de lumină. Ţopăie uşoară sus printre stele, deşi e bătrână de mii de veacuri. Astăzi şi-a găsit haina pe măsură. De mâine iar va căuta în dulapul luminii, însă hainele i se vor micşora pe zi ce trece până când se va fi învârtit îndeajuns în dulap să găsească hainele mai mari.

Azi este eclipsa. Azi Luna are timp să se întâlnească cu Soarele. E rândul ei să o invite la o cafea.

- Bine ai venit pe la mine. Se întâmplă atât de rar să ne vedem..

- Acesta ne e destinul. Să stăm fiecare în colţul ei de zi , să privim aceiaşi oameni , însă să îi vedem din altă prismă. Eu le cunosc idealurile , speranţele , aventurile , carierele , izbutinţa. Eu le văd ochii mari şi mă oglindesc în ei , eu le ofer căldură şi le colorez pielea. Eu cunosc programele lor de muncă şi de şcoală , ştiu orele la care au întâlniri şi ordinele ce le primesc de la şefi. Tu le ştii doar somnul.

- Realitatea zilei te împiedică să simţi că nu le ştii tu pe toate. Pentru că deşi tu le ştii toate ţelurile , eu le ştiu toate dorinţele. Ştiu după cine plâng ei în noapte, ştiu poveştile spuse înainte de noapte bună , le ştiu visele. Misiunea mea e una mai profundă. E momentul în care ei se caută pe sine , şi dacă nu apucă să se regăsească înainte de somn, o fac în vis . Deşi adormiţi , sunt mult prea prezenţi. Am învăţat să le descos orice frământare şi orice bucurie. Să le cunosc pijamalele preferate şi cana din care laptele e cel mai gustos. Eu le asigur un cadru romantic, un loc ferit de priviri neaşteptate. Eu îi odihnesc pentru a fi ce sunt când tu apari.

- Nimeni nu ştie toate secretele oamenilor. Nici măcar eu . Nici măcar tu. ne împărţim atât de bine sarcinile , încât unul fără altul nu am putea exista. Acum trebuie să plec , să luminez iar priviri.

Luna a rămas din nou singură. Poartă haina întunecimii şi soarbe ultima picătură de cafea rămasă. Se gândeşte să răstoarne zaţul de cafea rămasă pentru a-şi ghici viitorul. Se răzgândeşte repede , deoarece e conştientă că destinul îi va fi mereu acelaşi.
Resemnată , se pregăteţte din nou de culcare, aşteptând ceasul deşteptător al nopţii.

Dacă vei dori soare , iţi voi dărui luna. Doreşte-ţi soarele , şi vei avea mereu luna.

Noaptea simţirilor

2009-02-17T11:09:00.000-08:00

Străzile sunt goale şi pustii.
Lumina a îngheţat pe o arteră.
Simt parfum de întuneric , de frică şi nepăsare.
Simt mireasma resemnării şi a oboselii,
a goanei spre casă sau a plimbărilor regăsitoare.
Simt chemarea melancoliei , a sentimentelor profunde ,
a pasiunii arzătoare şi a lipsei de timiditate.
Mă îngheaţă un şuier de dor ,
Mă surprinde o scânteiere de stea.
Simt necunoscutul ,
prezentul şi trecutul.

Simţi şi tu?

Vârf de gheţar

2009-02-16T03:26:00.000-08:00

Caută-mă acolo unde nu credeai că mă poţi găsi.
Sunt mai aproape decât crezi.
Lumina mi-e aici , dar compusul în adâncuri.
Hotărăşte-te.. ce vrei? O undă de speranţă,
O vindecare de singurătate,
Un mai bine?
Sau vrei un ceva palpabil , combinat al tuturor lucrurilor care le am şi le pot oferi?
Grăbeşte-te pentru că , deşi lumina o vei mai vedea
Mult timp de acum încolo
Asta nu înseamnă că eu voi rezista
În toate apele de ploaie şi fulgii de gheaţă.
Grăbeşte-te sau lasă-mă aşa.
De fapt, nu te grăbi, căci de mi-e dat să am
Şi îţi e dat să ai
Vei avea şi voi avea
acum sau poate
Niciodată.

Valentine's day. Singura zi din an.

2009-02-13T03:28:00.000-08:00

Afară ninge. Din nou. După zilele călduroase avute am sperat şi eu că vine primăvara. Cred că tot înauntrul meu va trebui să o caut ca să mă înfrupt cu boare de nou născut.

Mâine e 14 februarie. Ziua îndrăgostiţilor. Peste tot nu întâlneşti nimica decat inimioare şi prostioare din astea. N-am nimic cu sărbătoarea asta. E chiar drăguţă , uşor exagerată , dar ce să-i faci , publicitatea face totul. De Dragobete se va cam stinge totul şi mi se pare şi normal. O fi Dragobetele o sărbătoare de-a noastră , însă hai să fim serioşi , câţi dintre noi ştiam de Dragobete înainte să fie aşa mediatizat Valentine's day?

Mâine e ziua îndrăgostiţilor. Un motiv bun pentru a celebra iubirea cu cineva, deşi asta se poate face în fiecare zi. Asta e doar o oficializare, sau mai bine zis o sincronizare a declarării iubirii a cuplurilor. O chestie în masă. Pe alocuri puţin kitchoasă şi fălsuţă.

Mâine e singura zi din an când regret că nu am prieten. De fapt, regret e mult spus. E pur şi simplu aşa , o undă de părere de rău care vine nu neaparat din lipsa unui iubit ci de faptul ca toată lumea din jurul tău face ceva ce tu nu ai cum să faci. Da, spiritul de turmă sau nevoia continuă de socializare. Mâine e ziua în care la masă se stă 2 câte 2.

Probabil mâine voi sta în casă. Din simplul motiv că nu vreau să mă simt în plus pe undeva. Şi nici nu vreau să merg la o banală petrecere unde "îţi găseşti perechea şi cea mai frumoasă pereche formată pleacă pe Valea prahovei într-un weekend". Tot marketing. S-a gândit cineva la persoanele singure ,însă pentru mine sună doar a o invitaţie ieftină la o "live you're life" prea lipsită de esenţe. Cu siguranţa nu îţi găseşti perechea într-un club unde vor fi toţi obsedaţii sau mult prea disperaţii. Sau poate cupluri deja formate care se dau necunoscuţi pentru a câştiga un weekend pe undeva moca.

Oricum nu cred ca un cuplu format de valentine's day are prea multe şanse ,asta din cauză că conceperea relaţiei poate fi influenţată de factori externi şi apăsători ai semnificaţiei zilei.

Aşa că aştept altă sărbătoare. A mea şi a fetelor, însă şi a mea personala (ştiţi voi, prieteni, sper că nu aţi uitat x( :)) ). Apoi 8 martie, ziua în care ne mândrim pentru faptul că suntem femei. ( eu apreciez asta zi de zi :)) ).

Fie ca mâine să fie o zi specială pentru voi, să îl ascultaţi şi înţelegeţi pe cel drag aşa cum poate un an întreg nu aţi făcut-o. Să vă declaraţi iubirea , dar nu cu mesaje luate de pe net. Să fiţi sinceri şi deschişi la o iubire adevărată.

La mulţi ani , îndrăgostiţilor!

Rolul de povestitor sau ce îmi place mie de la acest rol.

2009-02-11T11:45:00.000-08:00

Mi se întâmplă de multe ori să mă trezesc vorbind. Nu, nu vorbesc în somn. E vorba de momentele ălea când apare un om sociabil , care te întărâtă la o discuţie , din care treci în alta şi în alta şi tot asa până te opreşti şi spui " o doamne, iar am vorbit încontinuu, scuză-mă , te las şi pe tine să vorbeşti." Şi acum veţi zice "cunosc genul ăsta d eom care vorbeşte fără oprire şi timp de 2 ore nu te lasă să spui nici un cuvânt". Ei bine, nici chiar aşa. Nu abuzez de dreptul omului la replică. Ba chiar, îi îndemn să vorbească şi el pentru că deşi eu vorbesc mult, nu aş face asta dacă nu aş avea cu cine. Pentru că cel mai mult urăsc să nu am ce vorbi cu persoana de lângă mine, să se ajungă la banalul şi penibilul "mai zii ceva" urmat din nou, de tăcere.

Da, mă bazez pe imaginile auditive şi mă încred în cuvinte şi în sunete. Îmi place când am rolul de povestitor. Dar şi de ascultător. Îmi place când cuvintele mele se intercalează cu ale tale, însă nu sfârşesc în vânt. Îmi place să vorbesc despre lucruri neutre, despre păreri , despre credinţe , aşa cum îmi place şi să bârfesc.

Îmi place să ascult. Să mă trezesc că de la o banală ieşire la o cafea plec cu o grămadă de lucruri noi. Îmi plac oamenii de la care am ceva nou de învăţat , chit că e vorba de istorie, geografie , artă sau pur şi simplu întâmplări de viaţă. Îmi plac oamenii cu imaginaţie care văd dincolo de ceilalţi. Un om o dată mi-a spus cea mai originală şi incitantă părere despre extratereştrii. Cum că ei ar veni din viitor şi reprezintă omul evoluat care a descoperit şi folosit maşina timpului. Omul căruia i s-a alungit capul şi mărit ochii din cauză vieţii de birou , muncii intelectuale şi a devenit slab pentru că nu mai depunde muncă fizică.
Îmi place să spun poveşti şi să nu mă tem de reacţii.

Şi mai îmi place că de două posturi încoace acelşi om îmi inspiră subiectele de discuţie. We should talk again , R. ;)

Incursiune în vechea grădină cu căpşuni

2009-02-10T04:55:00.000-08:00

Azi am căutat primavara. Nu am găsit-o pe străzi şi nici in livezi. Natura e încă buimacă de iarnă şi încă nu s-a trezit la blânde raze de soare. Atunci am căutat înăuntrul meu. Am găsit o viţă de vie tânără, într-o continuă răsucire. Mi-a arătat cineva drumul spre casa cea veche. Am văzut acolo grădiniţa cu căpşuni, iar în spate zmeura urcată pe peretele vecinului. M-am descălţat de pantofii timpului şi am păşit desculţă pe pământul negru , roditor. Am călcat printre straturi şi am cules căpşună cu căpşună,, furişându-le între buzele roşii de copil. M-am minunat de gustul dulce-acrişor al vieţii şi am continuat să mănânc, dând apoi iama în tufişul cu zmeură. Am mâncat în neştire, nepăsându-mi de urticaria care mă va lovi în câteva zile.

Şi nu , nu m-am gândit la cel ce le-a sădit. Am mulţumit doar că există.

Morala? Se pare că o voi afla mai târziu. Sper nu prea târziu ,pentru că, ştii tu R. ? sunt un pic cam curioasă.

Progres mutesc

2009-02-09T09:05:00.000-08:00

Mai mulţi biţi decât cuvinte.
Oamenii nu mai au timp să asculte.
Sunt în plin proces de industrializare a sufletelor şi de multiplicare a reacţilor.
Vin ca pe bandă prietenii superficiale şi
iubiri mult prea carnale.
Hai să jucăm hora ipocrizeniei,
singura pe care o mai cunoaştem.
Hai să fim şerpi
şi să înveninăm toate merele.
Hai să intrăm în rând cu lumea.

Crucea mea e plină de cuvinte
greu de cărat pe spinare într-o lume mută.
Chiar şi surdă.
Poate şi oarbă.
Mai are cineva timp să mă asculte?

Vremea fluturilor

2009-02-08T14:01:00.000-08:00

Eram copil şi alergam pe aleile înzăpezite. Construiam zâmbete pe oameni de zăpadă , legam mâini de copii, cu degeţele slabe şi duioase. Râdeam cu ochii , ţipam cu sufletul. Cum a trecut timpul! Urcată în trenul vieţii am trecut de mult de staţia Copilăriei. Mai păstrez ceva din ea în vagonul vieţii, împletind zâmbete cu oameni mari. Am zorit vremea să treacă , biciuind-o cu rugăminţi imperative. La durerea vorbelor , a zburat ca un fluture, metamorfozat mult prea rapid. M-am bucurat de frumuseţea lui şi de aripile încarcate de pulbere fermecată. Ştiam că va muri curând. Mi-am închis ochii şi dând din aripioare a presărat magia peste genele mele. Obosit de prea multa iubire, a murit . Mi-a căzut în palmă şi am început să plâng. Lacrimile mele nu l-au readus la viaţă... Nici soarele nu mai a vrut să poftească în dormitorul meu , ascuns de prea multe draperii ale singurătăţii şi ruşinii. Da , mi-era ruşine de mine şi de tot ce reprezentam.

- Ţi-e ruşine?

- Iar mi-am lăsat sufletul deschis.

- Nu îl mai acoperi acum , deja ţi-am citit frământarea.

- Ce e cu noi oamenii? Ne chinuim atâta să creştem, construim iluzii şi cădem în capcana lor. Ce suntem noi , oamenii?

- Într-o lume perfidă, omului îi este tot mai greu să creadă.Spune că este matur.Însă doar a pierdut copilăria din el.A pierdut speranţa , visul , raţiunea de a trăi.... Ajunge ca oul de Paşte pe care îl cream în clasele primare. Îl goleam de conţinut cu seringa , făcând un mic orificiu la bază , îl pictam frumos pe dinafară. Foarte fragil , însă foarte frumos. Ajungea într-o vitrină , eventual într-un pahar de cristal.

Omul uită că el nu va putea niciodată să stea prea mult în vitrină.Uită şi se goleşte de sentimente.

Se simte mândru că a ajuns aşa şi se crede superior. Continuă să traseze contururi şi să împodobească învelişul.

În goana spre reuşită , spre acceptare , spre maturizare scoate din adâncuri ce e mai important : baza. Baza speranţei şi inocenţei copilăriei. Scoate puritatea. O aruncă.

Fragil cum se găseşte , într-o zi i se crapă coaja.

Şi atunci se întreabă de ce?Răspunsul nu se mai află în el. Îl caută în gunoaiele amintirilor , în suflete mai tinere. Caută în cărţi , încearcă să citească in stele. Găseşte răspunsuri , însă ele nu se vor lipi îndeajuns de bine pe sufletul lui.

Nu ar fi fost mai uşor pur si simplu să păstreze?

- Mă duc în adâncuri să îmi caut copilăria. Dacă nu o mai găsesc , mă arunc în mare să mă spăl de păcatele umane.

- Copilăria ta e înca acolo. Păcate avem cu toţii. Lasă valurile să spele stâncile. Închideţi acum sufletul.

Am trecut la etapa următoare. Am prins bucăţi de cer în mână şi mi-am oglindit chipul în ele. M-am văzut pe rând frumoasă, urâtă, rea şi bună. Frânturile de cer mi-au perforat venele , corectându-mi apoi defectele. Am fugit de copilărie , dar n-am renunţat la inocenţă. Am învăţat să mă bucur de fiecare clipă, să nu îmbrăţişez doar lucrurile mari şi să le pierd pe cele mici. Am învăţat că fiecare apus anunţă un nou răsărit. Nu mai îmi e ruşine de mine şi nici teamă de maturitate.Ştiu însă că viaţa poate fi atat de scurta, dar noi suntem prea absolviţi de aparente ca să vedem că orice fir de aţa din papiota are şi un capat. Tragem de el, îl folosim cu neglijenţă, ca să realizăm la un moment dat că a ramas prea puţin să mai facem ceva cu el.Uneori nici nu avem timp sa realizăm. Coasem, şi pur şi simplu firul se va termina. Nu vom mai avea timp nici să facem un nod la urmă.

Am învăţat că pot fi un altfel de om. Că pot vedea dincolo de perdea fără să o dau la o parte.

Fluturele s-a uscat de lacrimi.

Thinking of you [Katy Perry]

2009-02-08T07:57:00.000-08:00

Comparisons are easily done
Once you've had a taste of perfection
Like an apple handing from a tree
I pick the ripest on I still got the seed

You said move on
Where do I go?
I guess second best is all I will know

'Cause when I'm with him I am thinking of you, thinking of you
What you would do if
You were the one who was spending the night
Oh, I wish that I was looking into your eye

You're like an Indian summer in the middle of winter
Like a hard candy with a surprise center
How do I get better once I've had the best?
You said there's tons of fish in the waters
So the waters I will test

He kissed my lips I taste your mouth
He pulled me in, I was discussed with myself

'Cause when I'm with him I am thinking of you, thinking of you
What you would do if
You were the one who was spending the night
Oh, I wish that I was looking into your...

The best, and oh, I do regret
How could I let myself let you go?
And now, now the lesson's learned
I touched and I was burned
Oh, I think you should know

Cause when I'm with him I am thinking of you, thinking of you
What you would do if
You were the one who was spending the night
Oh, I wish that I was looking into your eye, your eyes, your eye
Wont you walk through and
Bust down the door and
Take me away
No more mistakes
'Cause in your eyes I'd lïke to stay

Moartea sufletului part 2

2009-02-06T06:29:00.000-08:00

Azi am hotărât moarte sufletului. Aşa cum am făcut-o şi ieri, şi alatăieri şi ziua înaintea ei. M-am hotărât să îmi strâng boarfele simţului şi să le împart la săraci. Am fost bogată prea mult timp şi beată îndelung de băuturi fine ale cuvântului , de fructul mării numit iertare şi diamatul lacrimii. Le fac pachet şi caut suflete slobode lipsite de ele, însă lipsite şi de căutarea lor. Barem când le-or vedea, li s-or părea lucruri frumoase, haine vintage, şi vor fi dornici să liciteze pentru ele. Voi propune atunci un schimb. Eu le dau boarfele mele şi ele mi le dau pe ale lor. Vreau ca de mâine să îmbrac şi eu haina cinismului şi înfrigurării. Să scap de ridurile veseliei şi să am tenul curat , de bebeluş. Buzele roşii de tăcere şi ochii curaţi de lacrimi. Să mă oglindesc în cele mai mari oglinzi ale societăţii şă să umblu pe tocurile pasiunii frigide.

Azi vreau să fiu ca ei. Aşa cum voi vrea şi mâine şi poimâine şi în ziua de după ea. Mă voi purta elegant şi stilul mi se va citi pe chip. Voi avea cele mai bune păreri şi voi fi cea mai apreciată , cea mai aşteptată, cea mai solicitată. Oamenii vor vedea prin mine ,bucurându-se de simpla mea prezenţă, nebănuitori că eu privesc în ei. Le voi citi orice gând şi voi descoase orice frustrare. Voi adopta o tactică pentru a o coase înapoi cu sfoara binelui meu şi în loc să râd copios pe seama realizărilor mele, nu voi schiţa nici un gest.

Ce ziceţi? Facem trocul?

Moartea sufletului.Moartea cuvântului.

2009-02-05T14:12:00.000-08:00

Ciudaţi suntem noi , oamenii . Ciudate forme de a ne manifesta , de a accepta, de a face lucrurile. Decizii, crezare în neputinţă . Moartea e singurul lucru cu care nu te poţi târgui. Acolo e Da sau Nu.
Nu îţi lăsa sufletul să îţi moară. Sau măcar...oferă-i o moarte frumoasă. :)

Bebe de 2 ani ;))

2009-02-04T09:36:00.000-08:00

Au trecut 2 ani ca in zbor. Cu bune, cu rele ,cu certuri cu impacari , cu lacrimi si zambete. 2 ani de prietenie, de iubire, de ura, de tot.
Mersi ca esti acolo si ma lasi sa te gasesc.

Povestea unei balerine

2009-01-30T02:37:00.000-08:00

Cu sandalele bleomarin închis păşea uşoară pe şcena înaltelor trăiri. Era linişte. Un reflector stătea aprins pe centru, luminând liniştea de după furtună. Toţi dansatorii plecaseră deja, luând cu sine aplauzele furtunoase şi zambete de oameni culţi. Gura îi rămăsese deschisă o vreme , privind cu ochii miraţi la măreaţia ce i se destăinuie. Fusese de multe ori în faţa acestei şcene, însă imensitatea unei mări o realizezi doar când eşti în larg , nu pe mal.

Trage de firul bleomarin cu repeziciune , descoperind gleznele de porţelan pe care părea să nu le mai ştie.Ca un fulg, pluteşte spre lumina reflectorului. Degetele, cu tentă de lumină roşie abia ating marmura neagră în jocul lor.

Se afla în lumina reflectoarelor, aşa cum mereu şi-a dorit. Făcută ca o nucă , se găseşte la pământ iar la chemarea iluzorie a unei mâini se deschide ca o floare şi pune stăpânire pe şcenă. Prin nu ştiu ce miracol , lumina o urmărea în fiecare colţ de şcenă, deşi băiatul de la lumini plecase demult. Părea să fie o coregrafie mult repetată, în care se contopeşte cu un fulg hexagonal, identic ei.

Linia nu îi era perfectă iar şoldurile părea petrecute de ani grei. Aici însă, păreau pene albe, purtate de un vânt plăcut, coborâte la pământ şi suflate înapoi spre cer. Dăruirea şi pasiunea ei te făcea să uiţi că era departe de a fi o profesionistă. Dansa din suflet şi asta e tot ce conta.

Vântul începu să se domolească iar sandalele erau culese de pe marginea oglinzii negre. Un tradafir alb o aştepta cuminte la un picior de încălţări. Cum apăruse acolo, nu ştia. Cum se stinsese lumina, şi asta îi era neclar. Ştia doar că Universul s-a contopit în toate pentru a o face fericită.

Cu sunete de toc, se îndreptă spre ieşire , uşa zguduindu-se de strada murdară şi solitară din spatele civilizaţiei.

Oglinda celor cu ace

2009-01-27T13:12:00.000-08:00

" - Crezi că ţi-e mai bine aşa?
-Nu ştiu. Nu mai ştiu.
-vezi? lasă-mă, deci să trec şi poate vei afla.
-De fapt, tu mă laşi pe mine să trec..."

De atunci nu i-am mai rupt din file.